în stare să i se alăture lui  Roşca în încercarea de a-l face să se răzgândească şi  să se ţină departe de cetăţuie, aşa că îi recomandase  oşteanului lui să-şi ţină gura şi să nu sufle o vorbă despre planurile sale. Văzându-l coborând din sat spre  valea Jiului, toată lumea va crede că vrea s-o ia pe  drumul spre Alba Iulia. Dar de sus, de pe terasă,  observase că un alt drum  şerpuia pe la poalele  Retezatului, până la trecătoarea Vulcan. Se putea deci  urca pe crestele Pleşei fără a mai străbate satul şi, în  consecinţă, fără să fie zărit nici de jupanul Colţ, nici de  ceilalţi.

Pe la prânz, după ce achită fără să se tocmească nota niţeluş cam umflată pe care i-o prezentă Ionas,  însoţind-o cu cel mai fermecător surâs al său, Francisc  se pregăti de plecare.

Jupanul Colţ, frumoasa Mioriţa, dascălul Homrod,  doctorul Patak, ciobanul Frik  şi mulţi alţi locuitori  veniră să-şi ia rămas bun. Chiar şi tânărul pădurar se  arătase în stare să-şi părăsească odaia şi se vedea cât  de colo că nu va întârzia să se pună pe picioare, exinfirmierul atribuindu-şi toate meritele în această privinţă.

―Toate urările mele de bine, Nicule, îi spuse  Francisc, atât ţie, cât şi logodnicei tale.

― Le primim cu recunoştinţă, răspunse fata,  strălucind de bucurie.

― Drum bun, adăugă pădurarul.

― Da, aşa să fie! răspunse Francisc, al cărui chip se  adumbrise.

Atunci, jupanul Colţ îi zise:

―Te rugăm să nu uiţi cumva de ceea ce ai făgăduit  să faci pentru noi la Alba Iulia.

― N-am să uit, jupâne Colţ, îl linişti Francisc. Dar,  în cazul în care voi întârzia pe drum, ştiţi calea foarte  simplă de a vă descotorosi de musafirii nepoftiţi, iar  curând castelul nu-i va mai inspira nici o teamă bravei  populaţii a Werstului.

― Uşor de spus... şopti dascălul.

― Şi de făcut, i-o întoarse Francisc. În mai puţin de  patruzeci şi opt de ore, dacă vreţi, jandarmii le vor veni  de hac celor care se ascund în cetăţuie...

― Doar dacă nu cumva n-or fi moroi, după cum se  pare, ţinu să remarce ciobanul Frik.

― Chiar  şi atunci, răspunse Francisc, ridicând,  imperceptibil, din umeri.

― Dacă ne-aţi fi însoţit, pe mine şi Nicu Deac, poate  că n-aţi vorbi aşa, îi zise doctorul Patak.

― M-aş mira, doctore, răspunse Francisc, şi chiar  de-aş fi fost prins de picioare ca dumneata, într-un  chip atât de ciudat, în şanţul cetăţuii...

― De picioare... da, sau, mai degrabă, de cizme.  Doar dacă nu crezi că... în starea de spirit... în care mă aflam... am... visat.

― Nu cred nimic, domnule, răspunse Francisc, şi  nu voi încerca defel să-ţi explic ceea ce pare  inexplicabil. Dar fii sigur că dacă jandarmii vin să cerceteze castelul din Carpaţi, cizmele lor, care sunt  obişnuite cu disciplina, nu vor prinde rădăcini, ca ale  tale.

După ce spuse toate acestea la adresa doctorului,  tânărul primi pentru ultima oară omagiile hangiului,  atât de onorat, pentru că onorabilul Francisc de  Telec... etc. Salutându-i pe jupanul Colţ, pe Nicu Deac,  pe logodnica sa  şi pe locuitorii adunaţi acolo, îi făcu  semn lui Roşca; după care coborâră amândoi, cu pas  voinicesc, pe drumul din trecătoare.

În mai puţin de un ceas, Francisc şi oşteanul lui  atinseră malul drept al râului, urcând pe firul apei dea lungul laturii dinspre răsărit a Retezatului.

Roşca se resemnase să nu-i mai facă nici o  observaţie stăpânului său, pentru că s-ar fi obosit în  zadar. Obişnuit să-i execute milităreşte ordinele, fără să crâcnească, dacă tânărul avea să se avânte în cine  ştie ce aventură periculoasă, va şti el cum să-l scape,  viu şi nevătămat.

După două ceasuri de mers, Francisc şi Roşca se  opriră o clipă, să-şi tragă sufletul. În locul acela, Jiul  valah, care devia puţin spre dreapta, se apropia de  drum, cotind brusc. De cealaltă parte, pe cocoaşa  Pleşei, se rotunjea platoul Orgall, la depărtare de o  jumătate de milă, adică de o leghe. Trebuiau, deci, să părăsească Jiul, întrucât Francisc vroia să străbată trecătoarea pentru a merge în direcţia castelului.

Evident, evitând să treacă din nou prin Werst,  ocolul acesta dubla distanţa care separa castelul de  sat. Cu toate acestea, avea să mai fie până la asfinţit,  când Francisc  şi Roşca vor ajunge pe înălţimile  platoului Orgall. Tânărul va avea deci vreme să cerceteze cetăţuia din exterior. Iar dacă va aştepta să se facă seară ca să coboare din nou pe drumul spre  Werst, îi va fi lesne să-l urmeze, având siguranţa că nu-l vede nimeni. Intenţia lui Francisc era să înnopteze la Livezeni, un mic târg situat la confluenţa  celor două Jiuri, şi să o pornească în ziua următoare  mai departe, spre Alba Iulia.

Se odihniră o jumătate de ceas. Francisc, bântuit  de amintiri, foarte frământat, de asemenea, la gândul  că baronul de Gorj îşi tăinuia poate existenţa dincolo  de zidurile castelului, nu scoase o vorbă...

Şi Roşca avu nevoie de multă stăpânire de sine  pentru a nu i-o trânti de la obraz:

― E pierdere de vreme să mergem mai departe,  stăpâne!... Să-i întoarcem spatele afurisitei ăsteia de  cetăţui şi s-o luăm din loc!

Începură, amândoi, să urmeze talvegul văii.  Trebuiră mai întâi să se înfunde într-un hăţiş de  copaci care nu era tăiat de nici o potecă. În unele  locuri pământul se surpase destul de adânc, deoarece,  când vremea e ploioasă, Jiul uneori se revarsă, iar  preaplinul se avântă în puhoaie vijelioase pe aceste  terenuri pe care le transformă apoi în mlaştini. Fapt  care le îngreuna mersul şi, în consecinţă, îi făcu să întârzie. Le trebui un ceas să iasă din nou pe drumul  prin trecătoarea Vulcan, lucru care se întâmplă pe la  orele cinci.

Coasta dreaptă a Pleşei nu era acoperită de blana  deasă a pădurilor, pe care Nicu Deac nu le putuse  străbate decât croindu-şi calea cu securea; dar avură de înfruntat dificultăţi de alt soi. Era grohotişul  morenelor, prin care nu te puteai strecura decât cu  multă precauţie, erau denivelări bruşte, falii adânci,  blocuri învălmăşite şi înălţându-se, ca îngrămădirile de  gheţuri, în