fosta albie a unui gheţar într-o regiune  alpină, era tot talmeş-balmeşul unui morman de  bolovani uriaşi, pe care avalanşele îi făcuseră să se  prăbuşească de pe piscuri, era în sfârşit, un adevărat  haos, în toată grozăvia lui.

Urcarea talazului în asemenea condiţii mai ceru  încă un ceas bun de eforturi epuizante. Se părea, întradevăr, că acea cetăţuie se putea apăra chiar şi numai  prin sălbăticia locurilor din vecinătatea sa. Şi poate că,  în sinea lui, Roşca nădăjduia că vor întâlni piedici de  netrecut, dar n-a fost să fie aşa.

Dincolo de zona blocurilor de piatră şi a gropilor,  creasta din faţă a platoului Orgall fu, în cele din urmă,  atinsă. Din acel punct, profilul castelului se contura  mai limpede în mijlocul pustietăţii mohorâte de care,  de atâta amar de vreme, spaima îi ţinuse departe pe  locuitorii ţinutului.

Ceea ce trebuie avut în vedere este că Francisc şi  Roşca aveau să abordeze cetăţuia prin dreptul curtinei  sale laterale, cea orientată spre nord. Dacă Nicu Deac  şi doctorul Patak ajunseseră în faţa curtinei de est,  asta se întâmplase pentru că, luând-o pe la stânga  Pleşei, lăsaseră la dreapta torentul Doinei şi drumul  trecătorii. Cele două direcţii formează într-adevăr un  unghi foarte deschis, al cărui vârf este donjonul  central. Dinspre nord, dealtfel, ar fi fost imposibil să pătrunzi în incintă, deoarece nu numai că acolo nu se  aflau nici poternă, nici punte, dar curtina, construită ţinând seama de neregularităţile terenului, se ridica la  o înălţime destul de mare. Prea puţin conta, în fond, că pe latura aceea nu puteai pătrunde, de vreme ce  tânărului nici prin cap nu-i trecea să intre în castel.

Se făcuse şapte şi jumătate când Francisc de Telec  şi Roşca se opriră la marginea platoului Orgall. În faţa  lor se înălţa, înecat în beznă, sumbrul colos ale cărui  ziduri întunecate se contopeau cu stâncile înnegrite de  vreme. La stânga, incinta cotea brusc, în locul în care  stătea de strajă bastionul de colţ. Acolo, pe o terasă,  deasupra parapetului său crenelat, se chircea fagul ale  cărui crengi răsucite stăteau mărturie străşniciei cu  care sufla vântoasa dinspre sud-est.

Într-adevăr, ciobanul Frik nu se înşelase. Dacă era  să te iei după ea, legenda nu-i mai dădea decât trei ani  bătrânei cetăţui a baronului de Gorj.

Francisc contempla în tăcere ansamblul acestor  construcţii, dominate de donjonul îndesat din centru.  Acolo, fără îndoială, se mai ascundeau sub grămezile  nedesluşite săli boltite, vaste şi sonore, lungi coridoare  dedalice, mici fortificaţii îngropate în adâncurile  pământului. Nici o locuinţă nu s-ar fi potrivit mai bine  ultimului descendent al familiei Gorj, pentru a se  îngropa într-o uitare căreia nimeni nu-i putea afla  taina, decât acest vechi castel feudal.  Şi cu cât se  gândea mai mult, cu atât mai convins era tânărul că Radu Gorj aşezase între el  şi lume meterezele  castelului său din Carpaţi.

Nimic, dealtfel, nu trăda prezenţa unor oaspeţi în  interiorul donjonului. Nici un fir de fum nu se depăna  din hornurile sale, nici un zgomot nu răzbătea de  dincolo de ferestrele închise ermetic. Nimic  ― nici  măcar un strigăt de pasăre  ― nu tulbura misterul  tenebrosului sălaş.

Vreme de câteva minute, Francisc îmbrăţişă lacom  cu privirea incinta, răsunând odinioară de zarva  serbărilor  şi de zornăitul armelor. Dar nu scotea o  vorbă; într-adevăr îi era bântuită mintea de gânduri  apăsătoare, într-atât îi era de grea inima zbuciumată de amintiri.

Roşca, vrând să-l lase pe tânăr singur cu el însuşi,  avusese grijă să se tragă de-o parte. Nu  şi-ar fi  îngăduit în ruptul capului să-l întrerupă. Dar când  soarele se lăsă încet în spatele Pleşei, iar valea celor  două Jiuri începu să se cufunde în întuneric, nu mai  şovăi.

― Stăpâne, zise, s-a înserat. Curând se face opt.

Francisc nu păru să-l audă.

― E timpul s-o luăm din loc, nu se lăsă Roşca, dacă vrem să fim la Livezeni, înainte ca hangiii să-şi închidă hanurile.

― Roşca... într-o clipă... da... într-o clipă... sunt al  tău, răspunse Francisc.

― Facem un ceas, stăpâne, până ieşim din nou la  drumul trecătorii,  şi, cum atunci va fi noapte, nu  riscăm să fim văzuţi străbătându-l.

― Doar câteva clipe, răspunse Francisc, şi coborâm  spre sat.

Tânărul nu se mişcase din locul în care se oprise,  odată ajuns pe platoul Orgall.

― Nu uita, stăpâne, urmă Roşca, că noaptea ne va fi greu să trecem printre colţii de stâncă... Cu chiu, cu  vai am răzbit ziua... Iartă-mă, dacă stărui...

― Da... să mergem... Roşca... Te urmez...

Se părea că Francisc fusese ţintuit în faţa cetăţuii,  poate de una dintre acele tainice presimţiri pe care  inima nu se pricepe să le ia în seamă. Să fi fost  înlănţuit de pământ, aşa cum spunea că fusese  doctorul Patak, în şanţ, la baza curtinei?... Nicidecum!  Picioarele-i erau slobode de orice piedică, de orice  capcană... Putea să se ducă şi să se întoarcă de-a  lungul platoului  şi, dacă ar fi vrut, nimic nu l-ar fi  putut opri să dea ocol incintei, luând-o pe marginea  şanţului. Şi poate că asta şi voia.

Chiar aşa gândi Roşca  şi se hotărî să-i spună,  pentru ultima oară:

― Vii, stăpâne?

― Da... da... răspunse tânărul. Şi nu se urni.

Deja, platoul Orgall se întunecase. Urcând spre  sud, umbra sporită a muntelui acoperea ansamblul  construcţiilor, ale căror contururi nu mai închegau  decât o siluetă nedesluşită. Curând, nu avea să se mai  vadă nimic, dacă nu se ivea vreo licărire la ferestrele  înguste ale donjonului.

― Stăpâne... vino odată! repetă Roşca.

Şi Francisc avea, în sfârşit, să-l urmeze când, în  dreptul bastionului, pe locul unde creştea legendarul  fag, apăru o formă nedesluşită...

Francisc se opri, privind spre forma al cărei contur  se îngroşa, treptat.

Era o femeie, cu părul despletit, cu mâinile întinse,  înfăşurată într-un lung veşmânt alb.

Dar, straiul acesta nu era oare acela pe care îl  purta Stilla, în scena finală din  Orlando, în care  Francisc de Telec o văzuse pentru cea din urmă oară?

Da! Era Stilla, nemişcată cu braţele desfăcute spre  el, cu privirea-i atât de răscolitoare aţintită asupra  lui...

― Ea!... Ea!... strigă.

Şi, năpustindu-se, s-ar