Năluca se mistui, dintr-o dată. Abia dacă Stilla se  arătase preţ de un minut...

N-are a face! O secundă i-ar fi fost de ajuns lui  Francisc să o recunoască, şi cuvintele-i ţâşniră de pe  buze:

― Ea... ea... trăieşte!

Capitolul XII

Era cu putinţă? Stilla, pe care Francisc de Telec nu  credea s-o mai revadă vreodată, tocmai i se arătase pe  ridicătura de pământ a bastionului! Nu fusese victima  unei iluzii, Roşca o văzuse  şi el!... Era, într-adevăr,  marea artistă, în costumul Angelicăi, aşa cum apăruse  în faţa publicului, la reprezentaţia sa de adio de la  teatrul San-Carlo!

Înspăimântătorul adevăr puse stăpânire pe tânărul  Francisc. Aşadar femeia adorată, cea care urma să-i fie  soţie, se afla închisă de cinci ani în mijlocul munţilor  transilvăneni! Aşadar, cea pe care o văzuse  prăbuşindu-se fără suflare pe scenă, supravieţuise!  Aşadar, în timp ce fusese transportat, zbătându-se  între viaţă şi moarte, la hotel, iar a doua zi, la Campo  Santo Nuovo din Neapole, populaţia văzuse doar un  sicriu gol!

Toate acestea păreau de necrezut, de neadmis,  contrarii bunului simţ.  Ţineau de miracol, erau  neverosimile, iar Radu ar fi trebuit să şi-o repete  întruna, cu încăpăţânare... Da!... Dar, un fapt era în  afară de orice îndoială. Stilla fusese răpită de baronul  de Gorj, de vreme ce se afla în cetăţuie!... Era în  viaţă... de vreme ce tocmai o zărise deasupra zidului!...  Certitudinea era absolută.

Tânărul încerca totuşi să-şi pună în ordine  gândurile răvăşite, care se concentrau dealtfel întrunul singur: să i-o smulgă lui Radu de Gorj pe Stilla,  de cinci ani prizonieră în castelul din Carpaţi!

― Roşca, spuse Francisc cu glas întretăiat, ascultămă... înţelege-mă, mai cu seamă... fiindcă mi se pare că-mi pierd minţile...

― Stăpâne... bunul meu stăpân!

― Cu orice preţ trebuie să ajung la ea... la ea!...  Chiar în seara asta!...

― Nu... mâine...

― Astă seară, îţi spun! E acolo... M-a văzut aşa cum  am văzut-o şi eu... Mă aşteaptă...

― Ei bine... merg cu tine...

― Nu!... Mă duc singur.

― Singur?...

― Da!

― Dar, cum ai să poţi pătrunde în cetăţuie, dacă Nicu Deac n-a putut?...

― Voi intra, îţi spun eu...

― Poterna este închisă...

― Pentru mine nu va fi... O să caut... o să găsesc o  spărtură... voi trece...

― Nu vrei să te însoţesc, stăpâne... nu vrei?

― Nu! Ne vom despărţi, doar dacă ne vom despărţi,  îmi vei putea fi de folos?...

― Te voi aştepta deci aici?...

― Nu, Roşca.

― Unde, atunci?...

― La Werst... sau mai degrabă... nu la Werst...  răspunse Francisc. E de prisos ca oamenii de acolo să ştie... Coboară în târgul Vulcan şi înnoptează acolo...  Dacă nu vin până mâine, pleacă de dimineaţă...  adică... nu... mai aşteaptă câteva ceasuri... După care  îndreaptă-te spre Alba Iulia... Acolo, dă-i de  ştire  şefului poliţiei... Povesteşte-i tot... În sfârşit, întoarcete cu nişte agenţi... Dacă trebuie, să ia cu asalt  cetăţuia!... Eliberaţi-o! Ah! Dumnezeule mare!... Vie...  În mâinile lui Radu de Gorj!...

Şi, în vreme ce tânărul bolborosea, gâfâind, toate  aceste fraze, Roşca vedea cum sporeşte surescitarea  stăpânului său, manifestându-se prin sentimentele  dezordonate ale unui om care nu mai e stăpân pe el  însuşi.

― Du-te, Roşca! strigă el pentru ultima oară.

― Asta vă e dorinţa?...

― Asta.

În faţa acestei porunci fără replică, lui Roşca nu-i  rămânea decât să se supună. Dealtfel, Francisc se  îndepărtase deja, iar întunericul îl şi înghiţise.

Câteva clipe, Roşca rămase locului, fără să se poată hotărî să plece. Se gândi atunci că eforturile lui  Francisc se vor dovedi inutile, că nu va reuşi nici  măcar să treacă de zid, că va fi silit să se întoarcă la  Vulcan... poate mâine... poate în noaptea asta... se vor  duce, atunci, împreună la Alba Iulia  şi ceea ce nici  Francisc, nici pădurarul nu izbutiseră să facă, vor  reuşi oamenii autorităţilor... îi vor veni de hac lui Radu  de Gorj... i-o vor smulge pe nefericita Stilla... vor  scotoci cetăţuia din Carpaţi... nu vor lăsa piatră pe  piatră, dacă va fi nevoie... chiar dacă toţi dracii din iad  s-ar strânge laolaltă să o apere!

Şi Roşca o porni din nou în jos, pe pantele platoului  Orgall, ca să iasă la drumul trecătorii Vulcan.

În vremea asta, mergând pe marginea  şanţului,  Francisc dăduse deja ocol bastionului de colţ din  stânga.

Mii de gânduri îi treceau prin minte. Acum nu mai  avea nici o îndoială în ceea ce priveşte prezenţa  baronului de Gorj la castel, de vreme ce Stilla era  sechestrată acolo... Doar el putea fi autorul... Stilla  trăia! Dar cum să facă să ajungă la ea?... Cum să facă să o scoată din castel?... Habar n-avea, dar trebuia s-o  facă... şi, cu orice preţ, o va face... Obstacolele pe care  Nicu Deac nu izbutise să le învingă, le va învinge el...  Nu curiozitatea era aceea care îl mâna în mijlocul  ruinelor, ci pasiunea, dragostea pentru femeia pe care  o regăsea în viaţă. Da! În viaţă!... După ce o crezuse  moartă, i-o va smulge lui Radu de Gorj.

De fapt, Francisc ajunsese la concluzia că nu va  putea pătrunde decât prin curtina de sud, unde se afla  portiţa secretă la care ducea puntea. Aşa că, dându-şi  seama că nu avea rost să încerce să escaladeze zidurile  înalte, după ce coti pe lângă bastion, continuă să înainteze pe creasta platoului Orgall.

Ziua, n-ar fi fost greu. În toiul nopţii  ― luna nu  răsărise încă; o noapte îngroşată de negurile care se  strâng între munţi ― era mai mult decât primejdioasă.  Pericolului de a călca în gol, pericolului de a te prăvăli  în şanţ, i se adăuga acela de a te izbi de stânci şi de a  provoca prăbuşirea lor.

Francisc înainta mereu totuşi, urmând cât putea de  aproape  şerpuirile  şanţului, pipăind cu mâna  şi  piciorul, pentru a fi sigur că nu se îndepărtează.  Împins de o putere supraomenească, se simţea, în  afară de asta, călăuzit de un instinct extraordinar care  nu-l putea înşela.

Dincolo de bastion se desfăşura curtina dinspre