sud, la care puteai ajunge folosind puntea, când  aceasta nu era ridicată şi lipită de poternă. După ce  treceai de bastion, obstacolele păreau să se  înmulţească. Prins între stâncile uriaşe ce acopereau  platoul, nu mai putu să se ţină după linia unduitoare  a şanţului şi trebui să se îndepărteze de el. Închipuiţivă pe cineva încercând să se orienteze în mijlocul unei  întinderi de felul celei de lângă Carnac, dar unde  dolmenii şi menhirii ar fi aşezaţi la întâmplare. Şi nici  un reper, nici o licărire în noaptea neagră ca smoala,  care acoperea până şi vârful donjonului central.

Francisc înainta totuşi, când căţărându-se pe o  piatră enormă, care-i bloca trecerea, când târându-se  printre stânci, cu mâinile sfâşiate de scaieţi  şi  mărăcini, cu creştetul atins de perechi de hultani care  se îndepărtau numaidecât, scoţând înfiorătorul lor  ţipăt strident.

Ah! De ce nu bătea clopotul vechii capele, aşa cum  bătuse pentru Nicu Deac  şi pentru doctor? De ce  deasupra crenelurilor donjonului nu se aprindea acea  lumină intensă, care-i învăluise pe aceştia? Ar fi mers  spre sunetul acela, ar fi mers spre lumina aceea, ca  marinarul spre şuierul unui sirene de alarmă, sau spre  strălucirea unui far! Nu!... Doar bezna adâncă ara cea  care nu-l lăsa să vadă la mai mult de câţiva paşi.

Aşa trecu o oră. După declivitatea solului, spre  stânga, din ce în ce mai pronunţată, îşi dădu seama că se rătăcise. Coborâse dincolo de poternă? Sau poate  trecuse de punte? Se opri, lovind, înciudat, cu piciorul  în pământ, frângându-şi mâinile. Încotro să se  îndrepte? Ce furie îl cuprinse, la gândul că va fi silit să aştepte zorile!... Dar atunci va fi văzut de cei din  cetăţuie... nu va putea să-i ia prin surprindere... Radu  de Gorj se va pune în gardă...

Era noapte, era chiar noaptea în care trebuia să pătrundă în incintă, iar Francisc nu reuşea să se  orienteze, învăluit în întuneric. Scoase un strigăt... un  strigăt de disperare.

― Stilla... strigă el, Stilla mea!...

Era de crezut că prizoniera l-ar fi putut auzi, i-ar fi  putut răspunde?... Şi totuşi, de douăzeci de ori la rând  strigă numele pe care ecourile Pleşei i-l trimiseră îndărăt. Dintr-o dată, ochii îi fură străfulgeraţi. O  licărire zgâria întunericul, o licărire destul de vie, a  cărei sursă se afla, probabil, la o oarecare înălţime.

― Acolo e cetăţuia... acolo! îşi spuse.

Şi, într-adevăr, după poziţia sa, licărirea putea veni  doar din donjonul central.

Dată fiind starea sa de surescitare, Francisc nu  ezită să creadă că Stilla era aceea care-i trimitea acest  semnal. Nu putea fi nici o urmă de îndoială, îl  recunoscuse în momentul în care el însuşi o zărise pe  terasa bastionului. Iar acum îi venea în ajutor,  indicându-i calea pe care trebuia s-o urmeze ca să ajungă la poternă...

Francisc se îndreptă spre acea luminiţă, din ce în  ce mai puternică, pe măsură ce se apropia de ea. Cum  o luase prea la stânga, pe podişul Orgall, se văzu  obligat să urce din nou vreo douăzeci de paşi la  dreapta şi, după ce bâjbâi puţin, ajunse iar pe malul  şanţului. Lumina strălucea în faţa lui, iar înălţimea la  care se vedea dovedea că venea, într-adevăr, de la una dintre ferestrele donjonului.

Francisc urma, aşadar, să înfrunte ultimele  obstacole  ― de netrecut, poate!  Şi chiar aşa era,  întrucât poterna era închisă, iar puntea ridicată;  trebuia să se lase să alunece până la baza curtinei...  Dar pe urmă, cum se va descurca cu un zid ridicat la  cincizeci de picioare deasupra lui?...

Francisc înainta spre locul de care era proptită puntea, atunci când poterna era deschisă... Puntea era  lăsată. Fără să mai stea pe gânduri, Francisc trecu  puntea care se clătina sub paşii lui şi împinse uşor  uşiţa secretă...

Uşiţa se dădu în lături. Francisc se năpusti sub  bolta întunecată. Dar de-abia intră, că puntea se  ridică, blocând cu un pocnet sec poterna...

Francisc de Telec era de-acum prizonier în castelul  din Carpaţi.

 

 

Capitolul XIII

 

Locuitorii ţinutului transilvan şi călătorii care urcă sau coboară trecătoarea Vulcan, cunosc doar aspectul  exterior al castelului din Carpaţi. De la distanţa  respectuoasă la care teama îi ţinea pe cei mai viteji  locuitori din satul Werst  şi din împrejurimi, înfăţişa  privirilor doar mormanul uriaş de pietre al unei cetăţi  în ruină.

Dar în interiorul incintei, cetăţuia era oare atât de  şubrezită pe cât erai de înclinat să presupui? Nici  vorbă. La adăpostul zidurilor lor trainice, clădirile  rămase intacte ale vechii fortăreţe feudale ar fi putut  găzdui încă o întreagă garnizoană.

Vaste săli boltite, pivniţe adânci, galerii fără număr,  ale căror suprafeţe pietruite nu se mai zăreau de sub  iarba înaltă, mici fortificaţii subterane unde lumina  intra prin ferestruicile înguste ale curtinei, ca  şi  donjonul central cu trei etaje, cu odăi care încă mai  puteau fi locuite, încununat de o platformă crenelată,  se aflau între diversele construcţii ale incintei. Acestea  se conturau în nesfârşite culoare întortocheate, urcând  până la terasa bastioanelor, coborând în străfundurile  infrastructurii, ici şi colo vedeai câteva cisterne în care  se strângea apa ploilor şi al căror preaplin se scurgea  către torentul Doinei, în sfârşit, lungi tuneluri,  neastupate aşa cum se credea, care dădeau în drumul  trecătorii Vulcan  ― iată cum arăta, în ansamblu,  castelul din Carpaţi, al cărui plan geometral oferea un  sistem la fel de complicat ca acela al labirinturilor din  Porsena, Lemnos, sau Creta.

Aidoma lui Tezeu, cel pornit s-o cucerească pe fiica  regelui Minos, tânărul Francisc se simţea însufleţit de  un sentiment imperios, irezistibil, care-i poruncea să

se avânte în meandrele fără capăt ale cetăţuii. Avea să dea de firul Ariadnei, care-i slujise de călăuză eroului  grec?

Francisc n-avusese decât un singur gând, să pătrundă în incintă, şi reuşise. Poate că ar fi trebuit să se întrebe de ce puntea, ridicată până în noaptea  aceea, părea să se fi lăsat anume ca să-l lase să treacă!... Poate că ar fi trebuit să se neliniştească atunci când poterna se închisese brusc în urma lui!...  Dar nici că-i păsa. Se afla, în sfârşit, în castelul în care  Radu de Gorj o închisese pe Stilla şi