Galeria în care se repezise să intre, largă, înaltă, cu  bolta teşită, se afla cufundată în cel mai desăvârşit  întuneric, iar pardoseala cu lespezile dislocate nu  îngăduia un mers prea sigur.

Francisc se apropie de peretele din stânga şi o luă pe lângă el, sprijinindu-se de un ornament a cărui  suprafaţă acoperită cu salpetru i se sfărâma în mână.  N-auzea nici un zgomot, în afară de cel al paşilor lui,  care răsunau până departe. O adiere călduţă,  încărcată de o duhoare de mucegai stătut, de loc  închis şi dărăpănat, îl împingea din spate, ca şi cum la  celălalt capăt al coridorului s-ar fi aflat o gură de aer.

După ce trecu de un stâlp de piatră care întărea  ultimul colţ din stânga, Francisc ajunse la intrarea  într-un culoar mai îngust. Atingea plăcile cu care erau  placaţi pereţii, doar desfăcându-şi braţele. Înainta  astfel, îndoit de spate, pipăind cu piciorul şi cu mâna,  căutând să-şi dea seama dacă merge în linie dreaptă.

La cam două sute de paşi de stâlpul din colţ,  Francisc simţi că o coteşte la stânga, după care,  cincizeci de paşi mai încolo, o apucă în sens opus.

Culoarul ducea, oare, înapoi spre curtina cetăţuii, sau  te purta spre baza donjonului?

Francisc încercă să iuţească pasul; dar în fiecare  clipă era oprit, fie de o diferenţă bruscă de nivel care îl  făcea să se împiedice, fie de un cot brusc, care îi  modifica direcţia. Din când în când, dădea peste o  deschizătură, găurind peretele, care făcea legătura cu  ramificaţiile laterale. Dar totul era întunecat,  insondabil,  şi în zadar căutat să se orienteze în  labirint, săpat parcă de nişte cârtiţe.

Franciscfăcu cale întoarsă de mai multe ori,  dându-şi seama că a intrat în nişte fundături. Marea  lui teamă era ca nu cumva vreo trapă care nu fusese  închisă bine, să-i cedeze sub picior, făcându-l să se  prăbuşească într-o capcană pentru nepoftiţi din care,  oricât s-ar fi zbătut, n-ar mai fi putut să iasă. Aşa că,  atunci când păşea peste o lespede care suna a gol,  avea grijă să se prindă de pereţi, dar fără să se  oprească, înaintând mereu, cu o ardoare care nu-i lăsa  nici măcar răgazul de a chibzui.

Totuşi, întrucât Francisc nu avusese până acum  nici de urcat, nici de coborât, se menţinea încă la  nivelul curţilor interioare, amenajate între diversele  corpuri de clădire din incintă şi exista posibilitatea ca  galeria să ajungă în donjonul central, chiar lângă scară.

Negreşit, trebuia să existe o cale de acces mai  directă între poternă şi clădirile cetăţuii. Cu siguranţă că aşa era, iar pe vremea când familia de Gorj locuia  acolo, nu erai nevoit să străbaţi aceste coridoare  interminabile. O a doua uşă, faţă-n faţă cu intrarea  secretă, opusă primei galerii, se deschidea în locul  destinat manevrelor militare, în mijlocul căruia se  înălţa donjonul, dar acum era blocată şi Francisc nu  reuşise să o găsească.

Trecuse o oră de când se învârtea la întâmplare,  după cum îl duceau ocolurile, ciulind urechile,  pândind încordat dacă nu se aude vreun zgomot  îndepărtat, fără să îndrăznească să strige numele  Stillei, pe care ecoul l-ar fi putut repercuta până la  etajele donjonului. Nu se lăsa descurajat şi ar fi mers  cât l-ar fi ţinut puterile, atâta vreme cât vreun obstacol  de netrecut nu l-ar fi silit să se oprească.

Cu toate acestea, fără să-şi dea seama, Francisc era  extenuat. Nu mai pusese nimic în gură de când  plecase din Werst. Era mort de foame  şi de sete.  Mersul nu îi mai era sigur, picioarele începeau să-l  lase. În aerul umed  şi cald care i se lipea de piele,  trecând dincolo de veşminte, gâfâia din greu, iar  inima-i bătea nebuneşte, zbătându-i-se în piept.

Trebuie să fi fost aproape nouă când Francisc,  întinzând piciorul stâng, nu mai întâlni solul. Se  aplecă, iar mâna lui dădu peste o treaptă care ducea în  jos, apoi, încă una. Era o scară. Scara se afunda către  temeliile castelului; avea oare ieşire?

Francisc nu ezită să coboare, numărând treptele  care se înşirau într-o direcţie oblică, în raport cu  galeria.  Şaptezeci  şi  şapte de trepte fură coborâte  astfel, pentru a ajunge într-un al doilea tunel orizontal,  care se pierdea în numeroase şerpuiri întunecate.

Francisc mai merse preţ de o jumătate de ceas şi,  frânt de oboseală, tocmai se opri, când un punct  luminos apăru la două-trei sute de paşi în faţa lui.

De unde provenea licărirea? Era, pur  şi simplu,  doar un fenomen natural, sau hidrogenul vreunui foc  viu, care s-ar fi aprins la adâncimea aceea? Nu era,  mai degrabă, un felinar purtat de una din persoanele  care locuiau în cetăţuie?

― Ea să fie?... murmură Francisc.

Făcu legătura cu faptul că mai zărise o lumină,  răsărită în calea lui, parcă anume ca să-i indice  intrarea în castel, atunci când se rătăcise printre  stâncile de pe podişul Orgall. Dacă Stilla fusese aceea  care-i luminase una dintre ferestrele donjonului, nu  tot ea căuta să-l călăuzească prin meandrele acestor  catacombe?

Păstrându-şi cu greu cumpătul, Francisc se aplecă şi privi, fără să facă nici o mişcare.

O lucire, difuză mai degrabă, decât un punct  luminos, părea să umple un soi de hipogeu, la capătul  culoarului.

Francisc se hotărî să-şi grăbească înaintarea,  mergând târâş, fiindcă de-abia se mai ţinea pe picioare  şi, după ce trecu printr-o deschizătură îngustă, se  prăbuşi pe pragul unei cripte.

Cripta, în bună stare, înaltă cam de douăzeci de  picioare, se întindea pe o suprafaţă circulară, cu  aproape acelaşi diametru. Nervurile bolţii susţinute de  capitelurile a opt stâlpi masivi, străluceau în jurul unei  chei pandantiv în centrul căreia era montat un glob de  sticlă plin de o lumină gălbuie.

În faţa intrării încadrate de două coloane se afla o  uşă care era închisă şi ale cărei piroane, cu capetele  ruginite, arătau locul unde se aplica armătura  exterioară a zăvoarelor.

Francisc îşi adună puterile şi se târî spre această a  doua uşă, încercând să o zgâlţâie din ţâţâni. Uşa grea  nici nu se clinti.

Cripta era mobilată cu câteva piese  şubrezite  şi  desperecheate;