un pat, sau mai degrabă un culcuş mizerabil, improvizat dintr-o inimă de stejar bătrân,  peste care fuseseră zvârlite câteva aşternuturi, un  scăunel fără spetează cu picioarele strâmbe, o masă fixată de perete cu scoabe. Pe masă se aflau tot soiul  de obiecte de gospodărie, o stacană plină cu apă, o  farfurie cu o ciozvârtă de vânat rece şi un codru de  pâine, semănând cu pesmetul marinăresc, într-un colţ susura un mic bazin alimentat de o şuviţă de apă, al  cărui preaplin se vărsa într-un canal de scurgere săpat  la baza unuia dintre stâlpi.

Aceste pregătiri nu dovedeau oare că un oaspete  era aşteptat în criptă, sau, mai degrabă, era un  prizonier în această temniţă? Prizonierul să fi fost  chiar el, adus acolo prin vicleşug?

În învolburarea gândurilor sale, aşa ceva nici nu-i  trecu prin minte. Sleit de foame, de sete şi de oboseală,  devoră alimentele de pe masă, apoi dădu pe gât toată apa din stacană; după aceea se lăsă să cadă de-a  curmezişul patului improvizat, în care o odihnă de  câteva minute îl putea face să-şi redobândească măcar  o picătură de energie.

Dar, când încercă să-şi adune gândurile, avu  impresia că se scurg, ca o apă care i s-ar fi prelins  printre degete. Trebuia, mai degrabă, să aştepte zorile,  ca să-şi reînceapă căutările? Voinţa îi era atât de  amorţită, încât nu mai era stăpân pe faptele lui?...

― Nu, îşi spuse, n-am să aştept!... La donjon...  trebuie să ajung la donjon chiar în noaptea asta!...

Brusc, lumina artificială revărsată de globul de  sticlă încastrat în cheia de boltă se stinse, iar cripta se  cufundă într-o beznă de catran.

Francisc vru să se ridice... Nu reuşi, iar mintea îi  adormi, sau, mai degrabă, se opri dintr-odată, ca acul  unui orologiu căruia i s-a rupt arcul. Fu un somn  ciudat, sau, mai degrabă, o toropeală covârşitoare, o  anihilare absolută a fiinţei care nu era provocată de o  liniştire a spiritului...

Când se trezi, Francisc nu-şi putu da seama cât  dormise. Ceasul i se oprise. Dar cripta era din nou  scăldată într-o lumină artificială.

Francisc se îndepărtă de pat, şi schiţă câţiva paşi  spre prima uşă: aceasta era în continuare deschisă;  apoi, în direcţia celei de-a doua uşi: era în continuare  închisă.

Vru să chibzuiască şi nu-i era prea lesne. Dacă trupul îşi revenise după eforturile din ajun, îşi simţea  acum capul gol şi greu.

― Cât să fi dormit? se întrebă. Să fie noapte, să fie  zi?...

În interiorul criptei nu se schimbase nimic, doar că lumina strălucea din nou, farfuria era din nou plină,  iar stacana, umplută cu apă limpede.

Intrase cineva în vreme ce Francisc fusese cotropit  de acea sfârşeală toropitoare? Se ştia că ajunsese în  străfundurile cetăţuii?... Se afla în mâna baronului  Radu de Gorj?... Era oare osândit să nu mai poată intra, cu nici un chip, în legătură cu semenii lui?

Nu era de crezut şi, dealtfel, avea să fugă, de vreme  ce putea încă să o facă, avea să dea din nou peste  galeria care ducea la poternă, va ieşi din castel!...

Să iasă?... Îşi aminti, atunci, că poterna se  închisese în urma lui... Ei bine! Va încerca să ajungă la zidul incintei şi, printr-o ambrazură a curtinei, va  căuta să se strecoare afară... Cu orice preţ, trebuia ca  în mai puţin de un ceas, să se strecoare afară...

Dar Stilla... Va renunţa să răzbată până la ea?... Va  pleca fără să o smulgă din mâinile lui Radu de Gorj?...

Nu, şi dacă nu va reuşi să-şi atingă singur scopul,  o va face cu ajutorul agenţilor pe care Roşca trebuie  să-i fi adus de la Alba Iulia în satul Werst... Vor lua cu  asalt vechea incintă, vor scotoci cetăţuia din temelii  până-n vârful turnurilor.

Odată hotărârea luată, trebuia, neîntârziat, să o  pună în aplicare.

Francisc se ridică, se îndreptă spre galeria pe unde  sosise, când un soi de foşnet se auzi în spatele celei  de-a doua uşi a criptei.

Era, negreşit, un zgomot de paşi care se apropiau  încet-încet. Francisc îşi lipi urechea de canatul uşii şi,  ţinându-şi respiraţia, ascultă...

Paşii păreau făcuţi la intervale regulate, ca şi cum  cineva ar fi urcat de pe o treaptă pe alta. Desigur că exista o a doua scară, legând cripta de curţile  interioare.

Pregătindu-se să facă faţă oricărui eveniment,  Francisc îşi trase din teacă cuţitul pe care-l purta la  cingătoare, şi-l prinse strâns de plăsele.

Dacă era unul dintre slujitorii baronului de Gorj, se  va năpusti, când va intra, asupra lui, îi va lua cheile  şi-l va împiedica să-l urmărească; apoi, avântându-se  prin noua ieşire, va încerca să ajungă la donjon.

Dacă era însuşi baronul Radu de Gorj  şi-l va  recunoaşte, cu siguranţă, pe omul pe care îl zărise în  momentul în care Stilla se prăbuşea pe scena de la  San-Carlo, îl va înjunghia fără nici o remuşcare.

În vremea asta, paşii se opriseră pe palierul din  dreptul pragului. Francisc, neclintit, aştepta să se  deschidă uşa... Uşa nu se deschise  şi o voce de o  nesfârşită blândeţe ajunse până la el.

Era vocea Stillei... Da! Dar puţin slăbită, cu toate  inflexiunile ei, cu farmecul de nespus, cu modulaţiile  mângâietoare, instrument admirabil al miraculoasei  arte ce părea să se fi stins, odată cu artista.

Iar Stilla repeta melodia tânguitoare care-i legănase  visul, când dormita în sala cea mare a hanului din  Werst:

Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore...

Melodia îl pătrundea până-n adâncul sufletului... O  absorbea, o sorbea ca pe o licoare divină, în timp ce  Stilla părea că-l pofteşte s-o urmeze:

Andiamo, mio cuore... andiamo...

Şi totuşi uşa nu se deschidea, să-l lase să treacă!...  Nu putea, aşadar, să ajungă până la Stilla, s-o ia în  braţe, s-o scoată din cetăţuie?...

― Stilla... Stilla mea! strigă.

Şi se aruncă asupra uşii, care nu cedă. Deja, vocea  părea să se piardă... melodia să se curme... paşii să se  îndepărteze.

Îngenuncheat, Francisc se lupta să clintească scândurile uşii, rupându-şi unghiile în ferecături,  chemând-o necontenit pe Stilla, a cărei voce aproape  nu se mai auzea.

Un gând înspăimântător îi