― Nebună!... răcni. E nebună, de vreme ce nu m-a  recunoscut... de vreme ce nu mi-a răspuns!... De cinci  ani închisă aici... în puterea acestui om... biata mea  Stilla... şi-a pierdut minţile.

Se ridică, atunci, cu privirile rătăcite, dând din  mâini, cu capul în flăcări...

― Şi eu... simt că-mi pierd minţile! repeta. Simt că o  să ajung nebun... nebun ca ea...

Se învârtea prin criptă, zvâcnind ca o fiară în  cuşcă...

― Nu! îşi spuse. Nu! Nu trebuie să-mi pierd capul!...  Trebuie să scap din cetăţuie!... Voi scăpa...

Şi se repezi spre prima uşă... Aceasta tocmai se  închidea fără zgomot... Ascultând vocea Stillei, nu  băgase de seamă... După ce fusese închis în incinta  cetăţuii, acum era închis în criptă.

Capitolul XIV

Francisc era sfârşit. Aşa cum, cu strângere de  inimă, bănuise, facultatea de a reflecta, înţelegerea  lucrurilor, inteligenţa necesară pentru a le deduce  consecinţele acestora, îl lăsau, încetul cu încetul.  Singurul sentiment care dăinuia în el era amintirea  Stillei, urma lăsată în sufletul şi inima lui de melodia  pe care ecourile criptei întunecoase nu i-o mai  trimiteau înapoi.

Fusese victima unei iluzii? Nu, de o mie de ori, nu!  Pe Stilla o auzise adineaori, pe ea o văzuse pe  bastionul castelului. Atunci, acelaşi gând, gândul că era lipsită de raţiune, îl săgeta din nou, iar cumplita  descoperire îl îndurera atât de adânc, de parcă ar fi  pierdut-o a doua oară.

― Nebună! îşi repeta. Da!... Nebună... de vreme ce  nu mi-a recunoscut glasul... de vreme ce n-a fost în  stare să-mi răspundă... Nebună... Nebună!

Şi era cât se poate de verosimil!

Ah! Dacă ar fi putut s-o smulgă din cetăţuie, s-o  ducă la castelul lui de lângă Craiova, să i se dedice în  întregime, îngrijirile lui, dragostea lui ar face-o să-şi  recapete judecata!

Iată ce îşi spunea Francisc, zguduit de un delir  înspăimântător, şi mai multe ceasuri trecură, până să îşi recăpăta stăpânirea de sine.

Încercă atunci să judece la rece, să pună ordine în  gândurile lui învârtejite.

―Trebuie să scap de aici... îşi spuse. Dar cum?...  De îndată ce uşa se va deschide iar... Sigur!... Îmi aduc  de mâncare în timp ce dorm... O să aştept... O să mă prefac că dorm...

Fu străfulgerat de o bănuială: poate îi strecurau în  apa din stacană vreo substanţă soporifică... Dacă se  cufundase într-un somn adânc, dacă nu mai ştiuse de  el cine  ştie câtă vreme, lucrul acesta se întâmplase  doar pentru că băuse din apa aceea... Ei bine, n-o să mai bea... Nici de alimente n-o să se mai atingă... Unul  dintre cei din cetăţuie nu va întârzia să-şi facă apariţia  şi curând... Curând?... Cine să ştie?... Soarele urca, în  clipa aceea, la zenit, sau cobora la orizont?... Era zi,  era noapte?

Aşa că Francisc încercă să surprindă vreun zgomot  de paşi, apropiindu-se de una, sau alta dintre uşi...  Totuşi nici un zgomot nu ajungea până la el, aşa că se  târa de-a lungul pereţilor, cu capul încins, ochii  rătăciţi, urechile vâjâind, respiraţia grea, sub apăsarea  unei atmosfere înăbuşitoare, care de-abia se primenea  prin dreptul uşilor.

Brusc, în colţul în care se afla unul dintre stâlpii  din dreapta, simţi pe buze o adiere mai proaspătă.

Să fi fost, oare, în locul acela, vreo deschizătură prin care pătrundea un pic din aerul de afară?...

Da... exista o ieşire, acoperită de umbra stâlpului,  pe care n-aveai cum s-o vezi...

Să se strecoare între cei doi pereţi, să se îndrepte  spre o lumină destul de slabă care părea să vină de  sus, fu o treabă pe care tânărul Francisc o duse la  capăt într-o clipă.

Acolo se rotunjea o curticică, nu mai largă de cincişase paşi, dar ale cărei ziduri se ridicau la peste o sută de picioare. Ai fi zis că e capătul unui puţ, care-i slujea  drept curte interioară acestei celule subterane, prin  care intra un pic de aer şi de lumină.

Francisc putea să se convingă că mai era încă zi. În  dreptul orificiului superior al puţului se desena un  fascicol de lumină, oblic faţă de nivelul ghizdului.

Soarele străbătuse cel puţin jumătate din drumul  lui de fiecare zi, fiindcă fascicolul luminos începea să se subţieze.

Să fi fost ceasurile cinci ale amiezii. De aici,  concluzia că somnul lui Francisc se prelungise cel  puţin patruzeci şi opt de ore, şi nu mai putea exista  nici o îndoială că fusese provocat de o băutură adormitoare. Ori, cum plecaseră, el şi Roşca, din Werst  alaltăieri, pe 11 iunie, însemna că ziua de 13 era pe  sfârşite...

Oricât de umed era aerul din curte, Francisc îl  trase adânc în piept şi se simţi un pic uşurat. Dar,  dacă sperase că o evadare era posibilă prin acel tub  lung de piatră, îşi dădu numaidecât seama că se  înşelase amarnic. Să încerce să se caţere pe pereţii  netezi ca-n palmă era cu neputinţă.

Francisc reveni în interiorul criptei. Pentru că nu  putea fugi decât pe una din uşi, vru să-şi dea seama  de starea în care acestea se găseau.

Prima uşă, prin care venise, era foarte solidă, foarte  groasă şi trebuie să fi fost închisă pe dinafară cu  zăvoare prinse în belciuge de fier: ar fi încercat deci de  pomană să forţeze canaturile. A doua uşă ― cea în  spatele căreia se făcuse auzită vocea Stillei  ― părea  mai puţin conservată. Scândurile putreziseră pe  alocuri... Poate că nu va fi foarte dificil să-şi croiască drum pe acolo.

― Da... pe aici... pe aici! se îndemnă Francisc,  regăsindu-şi stăpânirea de sine.

Dar nu era vreme de pierdut, deoarece era de  aşteptat ca cineva să intre în criptă, de îndată ce ar fi  presupus că se află sub influenţa băuturii soporifice.

Treaba merse mult mai repede decât ar fi putut  spera, pentru că lemnul din jurul armăturii metalice,  care fixa zăvoarele de cadrul uşii, fusese mâncat de  mucegai. Folosindu-se de cuţitul lui, Francisc reuşi să desprindă partea circulară, operând aproape fără zgomot, oprindu-se din când în când  şi ciulind  urechile să se asigure că de afară nu