Trei ceasuri mai târziu, zăvoarele nu mai erau o  piedică, iar uşa se deschise, gemând din balamale.  Atunci, Francisc ieşi în curticică, să respire un pic de  aer ceva mai curat.

În clipa aceea, fascicolul luminos nu se mai contura  în gura puţului, ceea ce dovedea că soarele se lăsase  deja dincolo de Retezat. Curtea era învăluită într-un  întuneric adânc. Câteva stele străluceau în ovalul  ghizdului, ca privite printr-un telescop cu ţeava lungă.  Câţiva norişori se îndepărtau alene purtaţi de acele  vânturi nehotărâre a căror forţă slăbeşte atunci când  se înnoptează. Anumite nuanţe ale atmosferei indicau  de asemenea că luna, rămasă doar la jumătate,  trecuse de linia munţilor dinspre răsărit. Să tot fi fost  ceasurile nouă seara.

Se întoarse să ciugulească ceva şi să-şi potolească setea cu apa din bazin, după ce o vărsă întâi pe cea  din stacană. Apoi, prinzându-şi cuţitul la cingătoare,  ieşi, trăgând uşa după el.

Şi poate că acum avea s-o întâlnească pe nefericita  Stilla, rătăcind prin galeriile subterane... La gândul  acesta, inima-i bătea să-i spargă pieptul.

Nu înaintă mai mult de câţiva paşi şi se împiedică de o treaptă. Aşa cum se aşteptase, din locul acela  pornea o scară, ale cărei trepte le numără urcând ― doar  şaizeci, faţă de cele  şaptezeci  şi  şapte pe care  trebuise să le coboare, ca să ajungă în pragul criptei.  Mai lipseau deci cam opt picioare ca să revină la  nivelul solului. Dar cum nu-i trecea prin cap vreo idee  mai bună, decât s-o  ţină drept înainte pe coridorul  întunecos, ai cărui pereţi îi atingea uşor cu mâinile  întinse, continuă să meargă.

Se scurse o jumătate de oră, fără să fi fost oprit nici  de vreo poartă, nici de zăbrele. Totuşi, numeroase  coruri îl împiedicară să-şi dea seama de direcţia în  care se îndrepta, în raport cu curtina care se afla în  faţa podişului Orgall.

După ce făcu un popas de câteva minute, să-şi mai  tragă sufletul, porni, din nou, la drum; se părea că galeria e fără sfârşit, când îl opri un obstacol. Era un  perete de cărămidă. Pipăind la diverse înălţimi, mâna-i  nu întâlni nici cea mai îngustă deschizătură. Nu era  nici o ieşire prin locul acela.

Nu-şi putu opri un strigăt. Tot ceea ce sperase se  năruia, izbindu-se de acest obstacol. I se muiară genunchii, simţi că nu-l mai ţin picioarele, se prăbuşi  de-a lungul peretelui.

Dar, la nivelul solului, dădu peste o crăpătură îngustă, iar cărămizile dezlipite abia se mai ţineau şi  se clătinau sub apăsarea degetelor lui.

― Pe aici... Da!... Pe aici!... strigă Francisc.

Şi începu să scoată, una câte una, cărămizile, când  auzi un zgomot de partea cealaltă. Se opri. Zgomotul  nu încetăşi, în acelaşi timp, prin crăpătură se  strecură o rază de lumină. Privi.

Acolo se afla vechea capelă a castelului. În ce stare  jalnică de delăsare o aduseseră timpul  şi uitarea: o  boltă pe jumătate prăbuşită, ale cărei nervuri încă se  mai uneau cu stâlpii gheboşi, două sau trei arcade  ogivale ameninţate cu ruina, ferestrele dislocate cu  cercevele gingaşe aparţinând goticului flamboyant şi,  ici-colo, câte o lespede de marmură prăfuită sub care  îşi dormea somnul de veci cine  ştie ce strămoş al  familiei de Gorj; un fragment din partea exterioară a  absidei al cărei panou sculptat  şi pictat aşezat în  spatele altarului era zdrelit în câteva locuri, apoi un  rest de acoperiş care fusese cruţat de rafalele de vânt  ocrotind absida  şi, în sfârşit, cocoţat deasupra  portalului, clătinându-se, turnul clopotniţei, din  înaltul căreia spânzura, până la pământ, o funie: funia  acelui clopot ale cărui dangăte se făceau, uneori,  auzite, spre cumplita groază a locuitorilor Werstului  care întârziaseră pe drumul din defileu.

În capela pustie de atâta amar de vreme şi expusă intemperiile climatului din Carpaţi tocmai pătrunsese  cineva, ţinând un felinar a cărui lumină îi bătea drept  în faţă.

Francisc îl recunoscu de îndată.

Era Orfanik, acel personaj excentric, care  reprezenta în exclusivitate anturajul baronului în  timpul şederii acestuia în marile oraşe ale Italiei, acel  personaj original pe care-l vedeai umblând brambura  pe străzi, gesticulând  şi vorbind singur, acel savant  neînţeles, acel inventator mereu în căutarea cine ştie  cărei himere care, negreşit, îşi punea născocirile în  slujba lui Radu de Gorj!

Dacă Francisc mai păstrase până atunci unele  rezerve în ceea ce priveşte prezenţa baronului în  castelul din Carpaţi, chiar  şi după apariţia Stillei,  rezervele se prefăcură în certitudini, de vreme ce îl  avea acum pe Orfanik sub ochii lui.

Ce avea de gând să facă, ce punea la cale în capela  în ruină, la ceasul acesta înaintat din noapte?

Francisc încerca să-şi dea seama  şi iată ceea ce  văzuse destul de desluşit.

Orfanik, îndoit din spate, ridicase mai mulţi cilindri  de fier, de care lega un fir desfăşurându-se de pe o  bobină aşezată într-un ungher al capelei. Şi era atât de  absorbit de munca lui, încât nici măcar nu l-ar fi zărit  pe tânăr, chiar dacă acesta s-ar fi apropiat de el.

Ah! De ce crăpătura pe care începuse să o lărgească nu era îndeajuns de mare să-i îngăduie să treacă dincolo! Ar fi intrat în capelă, s-ar fi năpustit asupra  lui Orfanik, l-ar fi obligat să-l ducă în donjon!...

Totuşi, poate că era fericit că nu putea să o facă,  pentru că, în cazul în care ar fi dat greş, baronul de  Gorj l-ar fi făcut să plătească cu viaţa secretele pe care  de-abia le descoperise!

La câteva minute după venirea lui Orfanik, în  capelă îşi făcu intrarea încă un bărbat.

Era baronul Radu de Gorj.

Înfăţişarea lui, de neuitat, era aceeaşi. Nu părea să fi îmbătrânit deloc, cu faţa pală şi alungită pe care  felinarul o lumina de jos în sus, cu părul lung  şi  cărunt dat pe spate, cu ochii aruncând flăcări din  adâncul orbitelor negre!

Radu de Gorj se apropie să verifice lucrarea de care  se ocupa Orfanik.

Şi iată vorbele schimbate cu glas tăios de cei doi.

Capitolul XV

― Ai făcut legătura cu capela, Orfanik?

― Tocmai am terminat.

― Totul e pregătit în cazematele bastionului?

― Totul.

― Bastionul