― Sunt.

― Şi, după ce aparatul va degaja curentul, vom  avea vreme să fugim?

― Vom avea.

― Ai controlat dacă tunelul care dă în defileul  Vulcan e liber?

― Este.

Se lăsară atunci câteva clipe de tăcere, iar Orfanik,  apucând din nou felinarul, lumină adâncurile capelei.

― Ah, vechea mea cetăţuie, strigă baronul, o să plătească scump cei care vor pătrunde aici!

Şi Radu de Gorj rosti cuvintele acestea, pe un ton  care îl făcu pe tânărul Francisc să se înfioare.

― Ai auzit ce se spunea la Werst? îl întrebă pe  Orfanik.

― Acum cincizeci de minute, firul mi-a transmis ce  se vorbea la hanul Regele Matei.

― Vor ataca la noapte?

― Nu, abia în zori.

― De când s-a întors Roşca ăsta la Werst?

― De două ore, cu agenţii de poliţie pe care i-a adus  de la Alba Iulia.

― Ei bine! De vreme ce castelul nu se mai poate  apăra, repetă baronul de Gorj, cel puţin îi va strivi sub  dărâmături pe Francisc de Telec, ca şi pe toţi cei care-i  vor veni în ajutor.

Apoi, după câteva clipe:

― Şi firul, Orfanik? reluă el. Nu trebuie să se poată afla niciodată că făcea legătura între castel  şi satul  Werst.

― Nu se va afla; îl voi distruge.

După părerea noastră, a sosit vremea să explicăm  anumite fenomene produse în cursul acestei povestiri,  a căror origine nu va întârzia să fie descoperită.

La vremea aceea  ― ţinem în mod deosebit să subliniem că evenimentele evocate s-au desfăşurat  într-unul din ultimii ani ai veacului al XIX-lea  ― utilizarea electricităţii, considerată, pe drept, „sufletul  universului”,fusesedusăpânălaultimele perfecţionări. Ilustrul Edison  şi discipolii săi îşi  desăvârşiseră opera.

Între alte aparate electrice, telefonul funcţiona  atunci cu o precizie atât de miraculoasă, încât  sunetele, culese pe plăci, ajungeau liber la ureche, fără sprijinul cornetului acustic. Ceea ce se spunea, ceea ce  se cânta, ceea ce se şoptea chiar, se putea auzi, oricât  de mare ar fi fost distanţa, iar două persoane,  despărţite de mii de leghe, stăteau de vorbă între ele,  ca şi cum ar fi fost aşezate una lângă alta.

Deja de ani de zile, Orfanik, umbra baronului Radu  de Gorj, era, în ceea ce priveşte aplicarea în practică a  electricităţii, un inventator de prim ordin. Dar, după cum se ştie, admirabilele sale descoperiri nu fuseseră primite aşa cum meritau. Lumea savanţilor se  încăpăţânase să vadă în el, în locul unui om de geniu  în domeniul său, un biet nebun. De aici, ura  implacabilă pe care inventatorul, respins şi dezgustat,  o nutrea faţă de semenii săi.

În asemenea condiţii, Orfanik, fugărit de sărăcie, îi  apăru în cale baronului de Gorj. Baronul îi încuraja  cercetările, îşi deschise punga şi în cele din urmă, şi-l  apropie, cu condiţia totuşi ca savantul să-i rezerve  dreptul asupra invenţiilor sale, iar el să fie singurul  beneficiar al lor. Una peste alta, cele două personaje,  originale şi maniace fiecare în felul său, erau făcute să se înţeleagă. Aşa că, din clipa în care se întâlniră, nu  se mai despărţiră, nici chiar când baronul de Gorj o  urmărea pe Stilla prin toate oraşele Italiei.

Dar, în vreme ce melomanul se lăsa îmbătat de  cântecul incomparabilei artiste, Orfanik nu avea altă preocupare decât să desăvârşească descoperirile făcute  în domeniul electricităţii în ultimii ani, să perfecţioneze  aplicaţiile lor practice, prin care să obţină cele mai  extraordinare efecte.

După incidentele care puseră capăt carierei  dramatice a Stillei, baronul de Gorj dispăru, fără ca  nimeni să poată afla ce se întâmplase cu el. Or,  părăsind Neapole, se refugiase în castelul din Carpaţi,  împreună cu Orfanik, foarte mulţumit să se închidă acolo, alături de el.

Atunci când luase hotărârea să-şi îngroape  existenţa între zidurile bătrânei cetăţui, intenţia  baronului de Gorj fusese ca nici un locuitor din ţinut  să nu bănuiască întoarcerea sa şi deci, nimeni să nu  fie ispitit să-l viziteze. E de la sine înţeles că Orfanik şi  el deţineau mijlocul de a-şi asigura din belşug cele  necesare traiului la castel. Într-adevăr, exista o cale de  comunicare secretă cu drumul prin trecătoarea  Vulcan, şi astfel un om de încredere, vechi slujitor al  baronului, pe care nu-l ştia nimeni, aducea, la date  fixe, tot ceea ce i se cerea.

De fapt, ceea ce rămăsese din cetăţuie ― şi, mai cu  seamă, donjonul central  ― era mai puţin dărăpănat  decât se credea şi chiar mai locuibil decât ar fi avut  nevoie oaspeţii săi. Aşa că, înzestrat cu toate cele  trebuincioase experienţelor sale, Orfanik s-a putut  dedica trup  şi suflet, folosindu-se de elementele pe  care i le puneau la dispoziţie fizica  şi chimia, unor  lucrări a căror cutezanţă întrecea orice închipuire. Şi,  atunci, îi veni ideea să le utilizeze, pentru a îndepărta  eventualii intruşi.

Baronul de Gorj îi acceptă propunerea cu  entuziasm  şi Orfanik instală o aparatură specială,  destinată să bage frica în oase, producând fenomene  care nu puteau fi atribuite decât unei intervenţii  diabolice.

Dar, în primul rând, era necesar ca baronul de Gorj  să fie ţinut la curent cu ceea ce se spunea în satul cel  mai apropiat. Exista, prin urmare, un mijloc de a auzi  ce discută oamenii, fără ca aceştia să bănuiască nimic? Da, dacă se putea stabili o comunicaţie  telefonică între castel şi sala mare a hanului Regele  Matei unde obişnuiau să se strângă, seară de seară persoanele cu greutate din Werst.

Ceea ce Orfanik şi meşteri, pe cât de dibaci, pe atât  de secret, în modul cel mai simplu cu putinţă. Un fir  de aramă, în teaca lui izolantă, al cărui capăt pornea  de la primul cat al donjonului, fu desfăşurat pe sub  apele Doinei, până-n satul Werst. Odată isprăvită treaba asta, Orfanik, dându-se drept călător, veni să-şi  petreacă o noapte la  Regele Matei pentru a racorda  firul la sala cea mare a hanului. Se înţelege că nu-i fu  greu să tragă celălalt capăt, cufundat în albia  torentului, la înălţimea ferestrei din spate, care nu se  deschidea niciodată. După care, camuflând un aparat  telefonic în frunzişul bogat, îl legă