de fir. Or, aparatul  acesta fiind conceput atât pentru a emite, cât şi pentru  a recepţiona sunetele, drept urmare, baronul de Gorj  putea auzi tot ceea ce se spunea la  Regele Matei, şi  putea face să se audă acolo tot ce-i trăsnea prin minte.

În primii ani, liniştea cetăţuii nu fu deloc tulburată.  Faima rea de care se bucura era de ajuns pentru a-i  ţine departe pe locuitorii Werstului. Dealtfel, se ştia că după moartea ultimilor slujitori ai familiei, fusese  părăsită. Dar, într-o zi, pe vremea în care începe  povestirea noastră, luneta ciobanului Frik îngăduise să se zărească, ieşind pe unul din hornurile donjonului, o  şuviţă de fum. Din momentul acela, gura lumii nu se  mai opri şi, ce-a urmat, se ştie.

Comunicaţia telefonică îşi dovedi atunci utilitatea,  fiindcă baronul de Gorj şi Orfanik se putură informa în  legătură cu tot ceea ce se petrecea la Werst. Prin fir  aflară despre planul lui Nicu Deac de a se duce la  cetăţuie  şi tot prin fir un glas ameninţător se făcu  auzit pe neaşteptate în sala mare de la han, somându-l  să renunţe. Atunci, văzând că în ciuda avertismentului  său, tânărul pădurar nu se dă bătut, baronul de Gorj  hotărî să-i dea o asemenea lecţie, încât să-i piară pofta  să mai calce vreodată pe acolo. În noaptea cu pricina,  aparatura lui Orfanik, pregătită să funcţioneze  oricând, crea o serie de efecte, menite să semene  groaza în zonele din jur: dangătul clopotului din  capelă, proiectarea unor flăcări intense care, în  amestec cu sare de mare, le confereau tuturor  obiectelor un aspect spectral, sirene formidabile din  care aerul comprimat ţâşnea cu un vuiet  înspăimântător, contururi fotografice ale unor monştri,  înfăţişate cu ajutorul unor proiectoare puternice, plăci  metalice plasate în iarba  şanţului din jurul incintei,  legate la baterii al căror curent îl atinsese pe doctor,  care purta cizmele lui potcovite, în sfârşit, o descărcare  electrică, produsă de bateriile din laborator, care-l  dărâmase pe pădurar în clipa în care atinsese  ferecătura punţii.

Aşa cum se aşteptase baronul de Gorj, după apariţia acestor fenomene inexplicabile, după încercarea lui Nicu Deac, cu un deznodământ atât de  nefericit, groaza ajunse la culme şi, nici pentru bani,  nici pentru aur, nimeni nu s-ar mai fi încumetat să se  apropie ― nici măcar la două mile ― de castelul din  Carpaţi, bântuit negreşit de duhuri de pe altă lume.

Radu de Gorj se putea socoti, aşadar, la adăpost de  orice musafir nepoftit, când la Werst descinse Francisc  de Telec.

În vreme ce acesta îi iscodea, fie pe Ionas, fie pe  jupanul Colţ şi pe ceilalţi, prezenţa sa la han fu  imediat semnalată, prin firul din apele Doinei. Ura pe  care i-o purta baronul de Gorj tânărului Francisc se  reaprinse, odată cu amintirea evenimentelor petrecute  la Neapole.  Şi nu numai că se afla în sat, la doar  câteva mile de cetăţuie, dar iată că, de faţă cu  notabilităţile, îşi bătea joc de superstiţiile lor absurde;  distrugea reputaţia de cuib al nălucilor castelului din  Carpaţi  şi promitea să prevină autorităţile din Alba  Iulia, pentru ca poliţia să vină şi să pună capăt tuturor  acestor legende!

Aşa că baronul de Gorj se hotărî să-l atragă pe  Francisc de Telec la castel, iar feluritele căi prin care  reuşi lucrul acesta vă sunt binecunoscute. Vocea  Stillei, transmisă cu ajutorul telefonului, îl făcuse pe  tânăr să se abată din drum pentru a se apropia de  castel; apariţia cântăreţei pe terasa bastionului îi  insuflase dorinţa de neînvins de a pătrunde acolo; o  lumină, ivită la una dintre ferestrele donjonului, îl  călăuzise spre poternă, care era deschisă pentru a-l  lăsa să treacă. În adâncul criptei, luminate electric, în  care auzise din nou vocea atât de învăluitoare, între  pereţii acelei celule în care alimentele îi erau aduse  atunci când era cufundat într-un somn letargic, în  închisoarea aceasta îngropată în străfundurile cetăţuii  a cărei uşă se trântise în urma lui. Francisc de Telec  se afla în puterea baronului de Gorj, iar baronul era  convins că de-acolo nu va mai putea ieşi în veci.

Acestea erau rezultatele misterioasei colaborări a  baronului Radu de Gorj cu complicele său, Orfanik.  Dar, spre marele său necaz, baronul  ştia că Roşca,  neurmându-şi stăpânul în interiorul castelului,  dăduse alarma, anunţând autorităţile din Alba Iulia. În  satul Werst sosise o brigadă de agenţi, iar baronul de  Gorj se afla în faţa unui duşman mult prea puternic.  Într-adevăr, cum puteau, Orfanik şi el, să ţină piept  unei trupe atât de numeroase? Metodele folosite  împotriva lui Nicu Deac şi a doctorului Patak nu vor fi  de nici un folos, din moment ce poliţia nu crede în  intervenţii diavoleşti. Aşa că, de comun acord, luaseră hotărârea să facă praf şi pulbere cetăţuia şi nu mai  aşteptau decât clipa de a acţiona. Un curent electric  fusese pregătit pentru a da foc încărcăturilor de  dinamită îngropate sub donjon, bastioane  şi vechea  capelă, iar aparatul destinat să declanşeze curentul  trebuia să le lase baronului de Gorj şi complicelui lui  răgazul de a fugi prin tunelul din trecătoarea Vulcan.  Apoi, după explozia ale cărei victime urmau să fie  tânărul Francisc şi mulţi dintre cei care vor escalada  zidul din incinta castelului, aveau să fugă amândoi  atât de departe, încât niciodată nu li s-ar mai fi dat de  urmă.

Ceea ce tocmai auzise din conversaţia lor îi oferise  lui Francisc explicaţia fenomenelor care avuseseră loc.  Ştia de-acum că între satul Werst  şi castelul din  Carpaţi exista o linie telefonică. Aflase şi că bătrâna  cetăţuie va fi distrusă în urma unei catastrofe, care  trebuia să le fie fatală agenţilor de poliţie şi lui Roşca,  şi chiar pe el îl va costa viaţa. Era, în sfârşit, la curent  cu faptul că baronul de Gorj şi Orfanik vor avea timp  să-şi ia tălpăşiţa, luând-o cu ei pe Stilla,  inconştientă...

Ah! De ce nu putea pătrunde în capelă, de ce nu se  putea năpusti asupra celor doi? I-ar fi doborât, i-ar fi  lovit, i-ar fi împiedicat să mai poată face rău, ar fi oprit  înspăimântătoarea distrugere!

Dar ceea ce era imposibil în acel moment, nu va  mai fi, poate,