după plecarea baronului. Atunci când  vor părăsi amândoi capela, Francisc, repezindu-se pe  urmele lor, îi va urmări până la donjon, iar acolo, cu  ajutorul lui Dumnezeu, va face dreptate.

Baronul şi Orfanik erau deja în partea exterioară a  absidei. Francisc nu-i slăbea din ochi. Pe unde aveau  să iasă? Pe o uşă care dădea într-una dintre curiile  incintei, sau printr-o galerie interioară care trebuia să lege capela de donjon, deoarece părea că toate  corpurile de clădire ale cetăţuii comunicau între ele?  Nu avea nici o importanţă, atâta vreme cât tânărul nu  întâlnea un obstacol de care să nu poată trece.

În clipa aceea, baronul  şi Orfanik mai avură un  scurt schimb de cuvinte.

― Nu mai avem nimic de făcut aici?

― Nimic.

― Atunci să ne despărţim.

― Doriţi, în continuare, să vă las singur în castel?...  ― Da, Orfanik, pleacă numaidecât prin tunelul din  trecătoare.

― Dar dumneavoastră?...

― Voi părăsi cetăţuia în ultima clipă.

― Rămâne stabilit să vă aştept la Bistriţa?

― La Bistriţa.

― Rămâneţi aici, baroane, rămâneţi singur, dacă asta vă este vrerea.

― Da... pentru că vreau s-o mai aud... vreau s-o  mai ascult încă o dată, în ultima noapte pe care-o mai  petrec în castelul din Carpaţi!

Imediat după aceea, părăsiră capela.

Deşi numele Stillei nu fusese rostit, Francisc nu se  putea înşela, despre ea vorbise baronul.

 

 

Capitolul XVI

 

Dezastrul era inevitabil. Francisc nu-l putea  preveni, decât punându-l pe baron în imposibilitatea  de a-şi pune planul în aplicare.

Erau ceasurile unsprezece noaptea. Fără teama că ar putea fi dibuit, Francisc se apucă din nou de  treabă. Cărămizile peretelui se desprindeau destul de  uşor, totuşi era atât de gros, încât trecu o jumătate de  oră până când deschizătura fu îndeajuns de  încăpătoare, încât să-i poată îngădui să treacă.

De îndată ce păşi în capela măturată de vânt, se  simţi înviorat de aerul proaspăt. Prin spărturile  naosului şi golul ferestrelor, cerul lăsa să se vadă norii  uşori purtaţi de adierile nopţii. Ici şi colo, se zăreau  câteva stele pe care strălucirea lunii, ridicându-se la  orizont, le făcea să pălească.

Trebuia să dea de uşa din spate, prin care se  făcuseră nevăzuţi cei doi. De aceea, străbătând pieziş naosul, se îndreptă spre partea exterioară a absidei.

În partea aceasta foarte întunecoasă, ferită de  razele lunii, piciorul se izbea de rămăşiţele  mormintelor şi de fragmentele desprinse din boltă.

În sfârşit, în capăt, după panoul sculptat şi pictat  din spatele altarului, în apropierea unui colţ întunecat,  simţi o uşă mucegăită cedând sub apăsarea mâinii lui.  Uşa dădea într-o galerie care ar fi trebuit să străbată incinta. Pe acolo intraseră în capelă baronul şi Orfanik  şi tot pe acolo tocmai ieşiseră.

De îndată ce pătrunse în galerie, se pomeni, din  nou, înconjurat de o beznă de nepătruns. După ce coti  de mai multe ori, fără să fie nevoit nici să urce, nici să coboare, fu sigur că se menţinuse la nivelul curţilor  interioare.

O jumătate de ceas mai târziu, întunericul păru să se subţieze: o geană de lumină se strecura prin câteva  deschizături laterale ale galeriei.

Acum, Francisc putea să meargă mai repede  şi  ajunse într-o cazemată spaţioasă, construită sub  terasa bastionului, în dreptul colţului din stânga al  curtinei. Cazemata era străpunsă de ferestruici  înguste, prin care se revărsa lumina lunii. În faţă era o  uşă. Uşa era deschisă.

Primul gând al lui Francisc fu să se ducă la una din  ferestre, ca să respire aerul proaspăt al nopţii, măcar  preţ de câteva clipe.

Dar, când să se retragă, i se păru că zăreşte douătrei umbre, mişcându-se, la marginea de jos a  podişului Orgall, luminat până la pata de întuneric a  brădetului.

Francisc îşi încorda privirile. Câţiva oameni se  învârteau de colo-colo pe platou, puţin în faţa  copacilor: fără îndoială, agenţii din Alba Iulia, aduşi de  Roşca. Se hotărâseră deci să intervină noaptea,  sperând să-i ia prin surprindere pe oaspeţii castelului,  sau aşteptau acolo să se lumineze de ziuă?

Ce efort să-şi oprească strigătul, gata să-i  ţâşnească de pe buze, să nu-l cheme pe Roşca; el sigur  că l-ar fi auzit şi i-ar fi recunoscut de îndată glasul!  Totuşi, strigătul ar fi pătruns până la donjon  şi,  înainte ca agenţii să fi escaladat zidul incintei, Radu de  Gorj ar fi avut timp să-şi pună în funcţiune maşinăria  infernală şi să fugă prin tunel.

Francisc reuşi să se stăpânească şi se îndepărtă de  ferestruică. Apoi, după ce străbătu cazemata, trecu  dincolo de uşă şi continuă să meargă de-a lungul  galeriei.

Cinci sute de paşi mai departe, ajunse în pragul  unei scări săpate în zidul gros. Se afla, în sfârşit, în  interiorul donjonului, înălţat în mijlocul spaţiului  pentru manevre militare? Era îndreptăţit să o creadă.  Totuşi, nu părea să fie scara principală care ducea  către etajele donjonului. Era alcătuită dintr-un şir de  trepte circulare, dispuse ca spiralele unui  şurub, în  interiorul unei cuşti strâmte şi întunecoase.

Francisc urcă fără zgomot, ciulind urechile, dar nu  se auzea nici un zgomot  şi, după vreo douăzeci de  trepte, se opri pe un palier. Acolo se căsca o uşă, dând  în terasa care se întindea în jurul primului etaj al  donjonului.

Francisc se strecură pe terasă şi, având grijă să se  pitească în spatele parapetului, privi în direcţia  podişului Orgall.

Maimulţi oameni se zăreau încă la marginea  brădetului, şi nimic nu arătă că ar avea de gând să se  apropie de cetăţuie.

Hotărât să-l găsească pe baron înainte ca acesta să dispară prin tunelul din trecătoare, dădu ocol etajului  şi ajunse din nou în faţa unei uşi, unde spirala scării  urca iar. Puse piciorul pe prima treaptă, îşi sprijini  mâinile de pereţi  şi începu să urce. Mereu, aceeaşi  tăcere.

Apartamentul de la primul etaj nu era locuit.  Francisc se grăbi să ajungă la palierele etajelor  superioare. Când ajunse la al treilea palier, piciorul lui  nu mai dădu de trepte. În locul acela, scara se  termina, rolul ei fiind să slujească apartamentului  celui mai de sus al donjonului, care încununa  platforma crenelată unde flutura, odinioară, flamura  baronilor de Gorj.

În stânga scării, zidul era străpuns