de o uşă,  încuiată în clipa aceea. Cheia era în broască. Prin  dreptul ei, se strecura un fascicol puternic de lumină.  Francisc trase cu urechea şi nu desluşi nici un zgomot  în interiorul apartamentului. Lipindu-şi ochiul de  gaura cheii, zări doar partea stângă a unei încăperi,  aceasta fiind intens luminată, în vreme ce partea  dreaptă era cufundată în întuneric. După ce învârti cu  băgare de seamă cheia, împinse încet uşa, care se  deschise.

O sală spaţioasă ocupa tot acest ultim etaj al  donjonului. Pe pereţii ei circulari se sprijinea o boltă cu chesoane, ale cărei nervuri, întâlnindu-se în centru,  se îmbinau, într-un stil arhitectonic greoi, într-un  pandantiv. Tapiserii grele, vechi tapiserii cu personaje,  îmbrăcau pereţii. Câteva mobile din alte vremuri,  sipete, blidare, jilţuri, scaune fără spătar o decorau,  într-un fel destul de artistic. La ferestre atârnau  draperii groase, care nu lăsau să răzbată în afară nici  un petic de lumină. Pe podea se întindea un covor de  lână, care înăbuşea zgomotul paşilor. Sala era aranjată într-un mod cel puţin bizar şi, intrând, fu izbit, mai cu  seamă, de contrastul pe care îl oferea, împărţită fiind  între întuneric şi lumină.

La dreapta uşii, capătul se pierdea într-o beznă adâncă. La stânga, dimpotrivă, era o estradă, a cărei  suprafaţă era îmbrăcată într-o  ţesătură neagră, era  scăldată într-o strălucire puternică, provenind de la  vreun aparat de proiecţie a razelor, aşezat în faţă, în  aşa fel încât să nu poată fi văzut.

La vreo zece picioare de estradă, despărţit de ea  printr-un ecran, la înălţimea balustradei, se afla un jilţ străvechi cu spătarul înalt, pe care ecranul îl cufunda  într-un soi de penumbră.

Lângă jilţ, pe o măsuţă, acoperită de un covor, o  cutie dreptunghiulară, în cutie, cu o lungime de  douăsprezece, cincisprezece degete şi o lăţime de cinci,  şase, al cărei capac, bătut în nestemate, era ridicat, se  găsea un cilindru de metal. Încă de la intrarea sa în  sală, Francisc îşi dădu seama că jilţul era ocupat. În  el, într-adevăr stătea cineva, neclintit, cu capul  răsturnat pe spate, rezemat de spătar, cu pleoapele  lăsate, cu braţul întins peste masă, cu palma sprijinită de partea anterioară a cutiei.

Era Radu de Gorj.

Oare pentru a se lăsa în voia somnului voise  baronul să-şi petreacă ultima noapte la ultimul etaj al  donjonului?

Nici vorbă!... Nu putea fi aşa, după cele spuse lui  Orfanik, cuvinte pe care Francisc le auzise cu urechile  lui.

Baronul era dealtfel singur şi, conform ordinelor pe  care le primise, nu exista nici o îndoială că tovarăşul  lui fugise deja prin tunel.

Dar Stilla?... Nu spusese Radu de Gorj că voia s-o  audă pentru ultima oară în castelul din Carpaţi,  înainte ca acesta să fie distrus de explozie?... Şi de ce  s-ar fi întors în încăperea în care ea venea în fiecare  seară, să-l farmece cu glasul ei?...

Unde se afla, aşadar, Stilla?... Francisc nici n-o  vedea, nici n-o auzea...

La urma urmei, ce importanţă avea, acum când  Radu de Gorj era în mâna lui!... Va şti el cum să-l facă să vorbească. Dar, având în vedere starea de  surescitare în care se afla, n-avea să se repeadă la cel  pe care-l ura cu aceeaşi îndârjire cu care îl ura  şi  acesta, la cel care i-o răpise pe Stilla... pe Stilla în viaţă şi cu minţile rătăcite... din pricina lui... şi va începe săl lovească?...

Francisc se duse şi se postă în spatele jilţului. Mai  avea un pas până să-l înşface pe baronul de Gorj şi, cu  ochii injectaţi, cu mintea împăienjenită, ridică mâna.

Brusc, ca din pământ, se ivi Stilla. Francisc lăsă cuţitul să-i cadă pe covor.

Stilla era în picioare, pe estradă, în plină lumină,  cu părul despletit, braţele întinse, nespus de frumoasă în costumul alb al Angelicăi din Orlando, aşa cum i se  arătase în bastionul cetăţuii. Ochii ei, aţintiţi asupra  lui, îl pătrundeau până în adâncul sufletului...

Era imposibil ca Stilla să nu-l vadă, şi totuşi nu  făcea nici un gest să-l cheme... nu întredeschidea  buzele, să-i vorbească... Vai! Era nebună! Francisc era  gata să se năpustească pe estradă, s-o prindă în braţe,  să o ia de acolo...

Stilla începu să cânte. Fără să se ridice din jilţ,  baronul de Gorj se aplecă spre ea. În culmea extazului,  straniul dilettante îi respira vocea ca pe un parfum, i-o  sorbea ca pe o licoare divină. Aşa fusese, odinioară, la  reprezentaţiile teatrelor din Italia, aşa era şi acum, în  sala aceasta, într-o singurătate absolută, în vârful  donjonului care domina câmpia transilvană!

Da! Stilla cânta!... Cânta pentru el... doar pentru  el!... Era ca o boare ridicându-se de pe buzele ei, care  păreau că nu se mişcă... Dar, dacă-şi pierduse minţile,  sufletul ei de artistă se păstrase neatins!

Francisc, de asemenea, se lăsă pătruns de vraja  vocii pe care n-o mai auzise de cinci ani nesfârşiţi... Se  cufundă în contemplarea înfrigurată a femeii pe care  nu credea s-o mai vadă vreodată şi care era aici, în  viaţă, de parcă prin cine ştie ce miracol ar fi înviat,  dinaintea ochilor lui.

Iar cântecul Stillei nu era, între toate, acela menit  să facă să vibreze mai intens strunele amintirii în  inima lui? Da! Recunoscu finalul tragicei scene din  Orlando, finalul în care inima cântăreţei se sfărâmase  la ultima frază:

Innamorata, mio cuore tremante Voglio morire...

Francisc urmărea, notă cu notă, fraza inefabilă... Şi  îşi spunea că de data asta, nu se va întrerupe, aşa  cum se întâmplase la teatrul San-Carlo!... Nu!... Nu se  va stinge pe buzele Stillei, aşa cum se stinsese la  reprezentaţia de adio...

Francisc nu mai respiră. Toată viaţa lui era legată de cântecul acesta. Doar câteva măsuri şi cântecul se  va încheia în toată puritatea sa fără pereche...

Dar iată că vocea începe să se-nmoaie... S-ar fi  spus că Stilla şovăie, repetând cuvintele unei dureri  sfâşietoare:

Voglio morire...

Se va prăbuşi, oare, pe estradă, aşa cum s-a  prăbuşit, odinioară pe scenă?...

Nu se prăbuşeşte, dar cântecul se opreşte la  aceeaşi măsură, la aceeaşi notă, ca pe scena de la SanCarlo... Scoate un strigăt... şi este acelaşi strigăt pe  care