Şi totuşi Stilla e tot acolo, în picioare, nemişcată, cu  privirea ei adorată, privire care-l săgetează, cu toată dragostea din suflet...

Francisc se năpusteşte spre ea... Vrea s-o scoată din sală, s-o ducă dincolo de zidurile castelului...

În clipa aceea, dă nas în nas cu baronul, care  tocmai se ridicase.

― Francisc de Telec! strigă Radu de Gorj. Francisc  de Telec, care a reuşit să scape...

Dar Francisc nu îi răspunde şi, repezindu-se spre  estradă:

― Stilla... Stilla mea, repetă el, tu, pe care te  regăsesc aici... În viaţă...

― În viaţă... Stilla... în viaţă! strigă baronul de Gorj.  Şi exclamaţia aceasta ironică se încheie cu un  hohot de râs, din care răzbătu flacăra mâniei.

― În viaţă!... reluă Radu de Gorj. Ei bine! Să încerce  atunci Francisc de Telec să mi-o răpească!

Francisc întinse braţul spre Stilla, ai cărei ochi  erau aţintiţi cu ardoare asupra lui... În clipa ceea,  Radu de Gorj se aplecă, luă cuţitul care-i scăpase din  mâna lui Francisc şi-l îndreptă spre Stilla, neclintită...  Francisc se aruncă asupra lui, încercând să abată lovitura care o ameninţa pe sărmana nebună... E prea  târziu... cuţitul o loveşte în inimă...

Deodată, se aude zgomotul unei oglinzi care se  sparge, sfărâmată în mii de cioburi care se împrăştie  prin sală, şi, odată cu ele, Stilla dispare.

Francisc rămase fără grai... Nu înţelegea... Oare şia pierdut, şi el, minţile?

Atunci, Radu de Gorj răcneşte:

― Stilla i-a scăpat iar lui Francisc de Telec!... Dar  vocea... vocea ei îmi rămâne... Vocea ei este a mea...  doar a mea... şi nu va fi, niciodată, a altcuiva!

În clipa în care Francisc e gata să se arunce asupra  lui Radu de Gorj, forţele îl părăsesc şi se prăbuşeşte,  fără cunoştinţă, lângă estradă.

Radu de Gorj nu se sinchiseşte de el. Înşfacă de pe  masă cutia, se năpusteşte afară din sală şi coboară la  primul etaj al donjonului; apoi, ieşit pe terasă, îi dă ocol şi ajunge la cealaltă uşă, când se aude un foc de  armă.

De pe celălalt mal al  şanţului, Roşca trăsese în  baron. Baronul nu este lovit, dar glonţul lui Roşca  fărâmă cutia pe care o strângea în braţe. Scoate un  strigăt înfricoşător.

―Vocea ei... vocea ei!... repetă. Sufletul... sufletul  Stillei... zdrobit... zdrobit... zdrobit!...

Cu părul zbârlit, cu mâinile încleştate, începe să alerge pe terasă, strigând într-una:

― Vocea ei... vocea ei!... I-au frânt glasul! Să fie  blestemaţi!

După care dispăru în spatele uşii, în clipa în care  Roşca  şi Nicu Deac încercau să escaladeze zidul  incintei, fără să-i mai aştepte pe agenţii de poliţie.

Aproape imediat, o explozie formidabilă făcu să se  cutremure întreg masivul Pleşei. Jerbe de flăcări se  ridică până la nori şi o avalanşă de bolovani acoperă drumul Vulcanului.

Din bastioane, curtină, donjon, din capela  castelului din Carpaţi, rămase doar, pe întinderea  podişului Orgall, un morman de ruine fumegânde.

Capitolul XVII

După cum ne aducem bine aminte, potrivit  conversaţiei dintre baron  şi Orfanik, explozia nu  trebuia să distrugă castelul decât după plecarea lui  Radu de Gorj. Or, în momentul în care avusese loc, era  cu neputinţă ca baronul să fi avut suficient timp să fugă prin tunel, pe drumul trecătorii. Orbit de durere,  înnebunit de disperare, inconştient se tot întreba, să fi  provocat pe loc catastrofa, fără să-i mai pese că prima  victimă avea să fie chiar el? După cuvintele de  neînţeles care-i scăpaseră în clipa în care glonţul lui  Roşca lovise în plin cutia pe care o ducea, voise să se  îngroape sub ruinele cetăţuii?

Oricum, a fost un noroc că agenţii, surprinşi de  împuşcătura lui Roşca, se aflau încă la oarecare  distanţă atunci când explozia zguduise muntele. Doar  câţiva fuseseră atinşi de dărâmăturile căzute la poalele  platoului Orgall. Doar Roşca şi pădurarul erau atunci  la baza curtinei  şi, într-adevăr, a fost o minune că ploaia de pietre nu i-a strivit.

Aşadar, explozia se produsese deja atunci când  Roşca, Nicu Deac şi agenţii reuşiră să pătrundă, fără prea mare greutate, în incintă, urcând prin şanţul pe  jumătate umplut de năruirea zidurilor.

La cincizeci de paşi dincolo de curtină un corp fu  ridicat din mijlocul ruinelor, la baza donjonului.

Era cel al lui Radu de Gorj. Câţiva dintre bătrânii  satului ― printre care şi jupanul Colţ ― îl recunoscură dintr-o ochire.

În ceea ce-i priveşte pe Roşca şi pe Nicu Deac, erau  însufleţiţi de un singur gând: să-l găsească pe tânărul  Francisc. Întrucât nu ieşise la iveală în intervalul de  timp stabilit de comun acord cu oşteanul lui, însemna  că nu izbutise să iasă din castel.

Dar Roşca nu îndrăznea să spere că scăpase cu  viaţă, că nu era una dintre victimele catastrofei; aşa că plângea cu lacrimi fierbinţi, iar Nicu Deac nu ştia cum  să-l liniştească.

După o jumătate de ceas de căutări, îl găsiră,  totuşi, la primul etaj al donjonului, sub un arc butant  al zidului care-l ferise să fie strivit.

― Stăpâne... bietul meu stăpân!

― Sărmanul de el! Acestea fură primele cuvinte pe  care le rostiră Roşca şi Nicu Deac, când se aplecaseră asupra lui. Îl credeau mort, dar era numai leşinat.

Francisc deschise ochii; dar privirile lui rătăcite nu  păreau să recunoască pe nimeni şi părea că nici nu  aude.

Nicu Deac, care-l ridicase în braţe, îi vorbi din nou;  nu-i dădu nici un răspuns.

Bolborosi doar ultimele cuvinte ale ariei Stillei:

Innamorata... Voglio morire...

Francisc de Telec nu mai era în toate minţile.

Capitolul XVIII

De vreme ce tânărul Francisc înnebunise, fără îndoială că nimeni, niciodată, n-ar fi avut explicaţia  ultimelor evenimente care avuseseră ca scenă castelul  din Carpaţi, fără dezvăluirile făcute în următoarele  împrejurări.

Vreme de patru zile, Orfanik aşteptă, aşa cum  rămăsese stabilit, ca baronul de Gorj să vină să-l  întâlnească în târguşorul Bistriţa. Văzând că nu apare,  îşi pusese întrebarea dacă nu fusese cumva o victimă a  exploziei. Era împins de curiozitate, şi se întorsese să dea târcoale prin preajma cetăţuii.

Rău făcu, fiindcă agenţii de poliţie nu întârziară săl umfle, ajutaţi de indicaţiile lui Roşca, acesta  cunoscându-l de multă vreme.

Odată