adus în capitala comitatului, în faţa  judecătorilor, Orfanik răspunse, fără să crâcnească,  întrebărilor care îi fuseră adresate în cursul anchetei  ordonate în legătură cu catastrofa.

Vom mărturisi, chiar, că tristul sfârşit al baronului  Radu de Gorj nu păru să-l impresioneze prea mult pe  savantul egoist  şi maniac, care trăia doar pentru  invenţiile lui.

Înainte de toate, la întrebările înfrigurate ale lui  Roşca, Orfanik afirmă că Stilla murise şi că ― sunt  chiar expresiile pe care le folosi ― era îngropată, şi bine  îngropată, de cinci ani în cimitirul Campo Santo Nuovo din Neapole. Destăinuirea aceasta nu avea să stârnească mai puţină uimire, decât cele care au  urmat.

Într-adevăr, dacă aşa stăteau lucrurile, dacă Stilla  murise, cum se face că Francisc a putut să-i audă vocea în sala mare a hanului, ca apoi s-o vadă ivinduse pe terasa bastionului, iar, când se afla în criptă, să fie vrăjit de cântecul ei?... În sfârşit, cum de o regăsise  în viaţă, în sala de la ultimul etaj al donjonului?

Iată explicaţia tuturor acestor fenomene, care  păreau de neexplicat.

Vă aduceţi aminte de ce cumplită deznădejde a fost  cuprins baronul de Gorj, atunci când se răspândise  zvonul că Stilla luase hotărârea de a renunţa la cariera  artistică, pentru a se căsători cu Francisc de Telec.  Urma să fie văduvit de talentul admirabil al artistei,  adică de toate bucuriile lui de dilettante.

Orfanik îi propuse atunci să strângă laolaltă, cu  ajutorul aparatelor fonografice, bucăţile principale din  repertoriul pe care cântăreaţa îşi propunea să le cânte  la reprezentaţia de adio. La vremea aceea, aparatele  fonografice erau admirabil perfecţionate, iar Orfanik le  desăvârşise până într-atât, încât vocea umană nu  suferea nici o deformare, nici în ceea ce priveşte  farmecul, nici în ceea ce priveşte puritatea sa.

Baronul de Gorj acceptă oferta fizicianului. În loja  cu zăbrele fură instalate în ultima lună, succesiv şi în  mare taină, fonografe. Astfel, fură înregistrate pe  plăcile lor cavatinele, romanţele din opere sau  concerte, între altele, melodia lui Stefano şi aria finală din Orlando, întreruptă de moartea Stillei.

Iată de ce venise baronul de Gorj să se închidă în  castelul din Carpaţi, unde, în fiecare seară, putea  asculta cântecele înregistrate de minunatele aparate.  Şi nu numai că o auzea pe Stilla, ca şi cum s-ar fi aflat  în loja sa, dar ― ceea ce putea părea de-a dreptul de  neînţeles ― o şi avea înaintea ochilor, ca şi cum ar fi  fost vie.

Era un simplu artificiu optic.

Nuaţi uitat, probabil, că baronul de Gorj  cumpărase un magnific portret al cântăreţei. Portretul  o reprezenta în picioare, în costumul alb al Angelicăi,  cu părul despletit. Or, cu ajutorul unor oglinzi  înclinate potrivit unui anume unghi calculat de  Orfanik, atunci când un focar puternic de lumină se  reflecta pe portretul ei, Stilla se ivea, la fel de „reală” ca  atunci când era plină de viaţă şi în toată splendoarea  frumuseţii ei. Graţie acestui aparat, transportat  noaptea pe terasa bastionului, o făcuse să apară Radu  de Gorj, atunci când voise să-l atragă în mrejele lui pe  Francisc de Telec; graţie aceluiaşi aparat o văzuse  tânărul pe Stilla în sala de la ultimul etaj al  donjonului, în vreme ce fanaticul ei admirator se lăsa  fermecat de vocea şi de cântecele ei.

Acestea sunt, foarte pe scurt, informaţiile pe care le  dădu Orfanik, într-un mod mai detaliat în cursul  interogatoriului. Şi trebuie spus că, plin de o mândrie  fără pereche, se declară autorul tuturor acestor  invenţii geniale, pe care le dusese până la cel mai înalt  grad de perfecţiune.

Totuşi, chiar dacă explică, din punct de vedere fizic,  toate aceste fenomene, sau mai degrabă „trucuri”,  Orfanik nu putu să-şi explice de ce baronul de Gorj nu  avusese răgazul de a fugi, înainte de explozie, prin  tunelul trecătorii Vulcan. Dar când află că un glonte  sfărâmase obiectul pe care-l ducea în braţe Radu de  Gorj, înţelese. Obiectul era aparatul fonografic, cu  ultimul cântec al Stillei, cel pe care Radu de Gorj voise  să-l asculte încă o dată, în sala de la ultimul etaj al  donjonului, înainte de distrugere. Or, zdrobirea  aparatului însemna şi zdrobirea vieţii baronului care,  înnebunit de disperare, voise să se îngroape sub  ruinele cetăţuii.

Baronul Radu de Gorj a fost înmormântat în  cimitirul din Werst, cu toate onorurile cuvenite vechii  familii, care sfârşea odată cu el. În ceea ce-l priveşte pe  tânărul Francisc, Roşca l-a dus la castelul de lângă Craiova, unde  şi-a dedicat întreaga viaţă îngrijirii  stăpânului lui. Orfanik i-a dăruit cu plăcere  înregistrările cu celelalte cântece ale Stillei şi, atunci  când Francisc auzea glasul marii artiste, părea ca se  deşteaptă dintr-un somn adânc  şi îşi recăpăta  luciditatea de odinioară, ca  şi cum sufletul lui ar fi  încercat să retrăiască amintirile unui trecut de neuitat!  Câteva luni mai târziu, tânărul Francisc avea să scape din mrejele nebuniei  şi, datorită lui, au fost  cunoscute amănuntele ultimei nopţi la castelul din  Carpaţi.

Să spunem acum că nunta fermecătoarei Mioriţa şi  a lui Nicu Deac a avut loc la opt zile după catastrofă.  După ce au primit binecuvântarea preotului din satul  Vulcan, mirii s-au întors la Werst, unde jupanul Colţ le  pregătise cea mai frumoasă odaie din casă.

Totuşi, deşi toate aceste diverse fenomene au primit  o explicaţie naturală, nu trebuie să vă închipuiţi că tânăra femeie a încetat să creadă în apariţiile  fantastice de la castel. În zadar încearcă Nicu Deac s-o  aducă cu picioarele pe pământ ― ca şi Ionas dealtfel,  care  ţine să-şi întoarcă muşterii la  Regele Matei ― Mioriţa nu poate fi scoasă din ale ei, cum nu pot fi  convinşi nici jupanul Colţ, nici ciobanul Frik, nici  dascălul Homrod şi nici ceilalţi locuitori ai Werst-ului.

Vor trece, de bună seamă, mulţi ani, până când  oamenii aceştia de treabă vor renunţa la superstiţiile  lor.

Totuşi, doctorul Patak, lăudăros cum îi stă în fire,  nu conteneşte să-i repete cui vrea să-l asculte:

― Ei bine! Ce v-am spus eu?... Duhuri în cetăţuie?  De parcă există duhuri!

Cu toate acestea, nimeni nu-l ascultă, şi e rugat  chiar să tacă atunci când se întrece cu gluma.