cînd de o parte, cînd de alta. Articolelor de fond publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia regală de ştiinţe din Berlin, de Asociaţia britanică sau de Institutul Smithsonian din Washington, discuţiilor din «Indian Archipelago», din «Cosmos»-ul abatelui Moigno, din «Mitteilungen» al lui Petermann sau cronicilor ştiinţifice ale marilor ziare din Franţa şi străinătate, tuturor acestora le răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O mînă de ziarişti inteligenţi, parodiind un cuvînt al lui Linn6, pe care nişte adversari ai monstrului îl citaseră, susţineau cu tărie că «natura nu face prostii» şi îşi rugau stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dînd crezare povestirilor despre Krakeni, despre şerpi de mare, despre Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir.

În sfîrşit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric foarte temut, într-un articol de-al său, trecînd peste toţi şi toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt{3}, îi aplică o ultimă lovitură şi îl dădu gata în mijlocul unui hohot de rîs universal. Spiritul învinsese ştiinţa.

În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea păreau a fi înmormîntate şi nu se credea că ar mai putea renaşte, cînd o serie de fapte noi fură aduse la cunoştinţa publicului. Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă ştiinţifică, ci de a se înlătura un pericol real şi serios. Problema luă o înfăţişare cu totul nouă. Monstrul deveni iarăşi insulă, stîncă, dar o stîncă mişcătoare, care nu putea fi nici determinată, nici atinsă.

La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei «Montreal Ocean», găsindu-se în timpul nopţii la 27°30’ latitudine şi 72°15’ longitudine, izbi cu tribordul o stîncă a cărei existenţă prin meleagurile acelea nu era semnalată de nici o hartă. Datorită puterii vîntului şi a celor patru sute de cai putere, vasul Moravian înainta cu o viteza de treisprezece noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a blindajului său, Moravian, nepregătit pentru această izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute treizeci şi şapte de pasageri pe care îi aducea din Canada.

Accidentul se întîmplase în zori, către orele cinci dimineaţa. Ofiţerii de cart se năpustiră înspre partea de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai desăvîrşită atenţie. Nu văzură însă altceva decît o vîltoare puternică la vreo şase sute de metri depărtare, unde se părea că valurile fuseseră lovite cu o forţă neobişnuită. După ce stabili poziţia exactă a locului, Moravian îşi continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o stîncă submarină, sau de resturile uriaşe ale unui vas naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai tîrziu, pe şantierele de reparaţii, examinîndu-i-se carena, se văzu că o parte din chila vasului era sfărîmată.

Accidentul, deşi deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca atîtea altele, dacă, după trei săptămîni, nu s-ar fi ivit un altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită naţionalităţii vasului căzut victimă cît şi renumelui companiei căreia îi aparţinea, evenimentul avu un răsunet deosebit.

Toată lumea cunoştea numele celebrului armator englez Cunard. Industriaşul acesta inteligent a înfiinţat, în 1840, un serviciu poştal între Liverpool şi Halifax, folosind trei vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute de cai şi o capacitate de o mie o sută şaizeci şi două de tone. După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru vase de şase sute cincizeci de cai putere şi cu o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai tîrziu, cu încă două vase, superioare ca putere şi tonaj. În 1853, Compania «Cunard», al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese tocmai reînnoit, îşi mări pe rînd inventarul cu navele Arabia, Persia, China, Scoţia, Iava, Rusia — toate de primă categorie şi totodată cele mai mari vase, care, după Great-Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu zbaturi şi patru cu elice.

Dacă dau aceste amănunte, foarte restrînse dealtfel, o fac pentru ca fiecare să cunoască importanţa acestei companii de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru activitatea ei iscusită. Nici o întreprindere de navigaţie transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, nici o afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp de douăzeci şi şase de ani, vasele Companiei «Cunard» au străbătut de două mii de ori Atlanticul. Datorită muncii fără răgaz a echipajelor, nici o călătorie n-a fost întreruptă sau oprită, nu s-a întîmplat niciodată vreo întîrziere, nu s-a pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă şi astăzi Compania «Cunard» oricărei alteia, cu toată concurenţa puternică pe care i-o face Franţa. Acestea fiind spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stîrnit accidentul întîmplat unuia dintre cele mai frumoase vase ale sale.

La 13 aprilie 1867, pe o mare liniştită, bătută de un vînt uşor, vasul Scoţia se găsea la 15°12’ longitudine şi 45°37’ latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri şi patruzeci şi trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. Corpul vasului era afundat cu şase metri şi şaptezeci de centimetri, deplasînd un volum de şase mii şase sute douăzeci şi patru metri cubi.

La ora patru şi şaptesprezece minute, spre seară, pe cînd călătorii se strînseseră în salonul cel mare să ia gustarea, se simţi o uşoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care Scoţia o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la babord.

Scoţia nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea mai degrabă a fi ascuţit sau sfredelitor decît strivitor. Atingerea păruse atît de neînsemnată, încît pe bord nu s-ar fi neliniştit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi dat buzna pe punte strigînd: «Ne scufundăm, ne scufundăm!»

La început călătorii se înspăimîntară, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniştească. Într-adevăr, nimic grav nu se putea întîmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoţia, împărţită în şapte compartimente prin pereţi care nu lăsau să pătrundă apa,