După ce plecă el, Dany se duse la fereastră şi privi cu melancolie spre apele golfului. Turnurile pătrate, din cărămidă, din Pentos erau siluete negre profilate înaintea soarelui care apunea. Dany putea auzi cântarea preoţilor roşii, pe când aprindeau focurile de noapte, şi ţipetele copiilor zdrenţăroşi care se jucau dincolo de zidurile curţii. Pentru o clipă îşi dori să fie acolo, cu ei, desculţă şi cu respiraţia tăiată, îmbrăcată în cârpe, fără trecut şi fără viitor, fără nici o obligaţie de a participa la ospăţul lui Khal Drogo.

Undeva, dincolo de apus, peste marea îngustă, se afla un tărâm cu dealuri înverzite şi câmpii pline cu flori şi râuri repezi, unde turnuri din piatră neagră se ridicau în mijlocul măreţilor munţi albaştri-cenuşii, iar cavaleri înzăuaţi luptau sub flamurile stăpânilor. Dothraki numeau acel tărâm Rhaesh Andahli, tărâmul Andalilor. În Oraşele Libere se vorbea de Westeros şi de Regatele Apusului. Fratele ei avea pentru el un nume simplu. „Tărâmul nostru”, îi spunea. Cuvintele erau ca o rugăciune pentru el. Dacă le rostea destul de des, era sigur că şi zeii le auzeau. „Al nostru de drept, luat de la noi prin trădare, dar încă al nostru, al nostru pentru totdeauna. Nu te apuci să furi de la un balaur, oh nu! Balaurul îşi va aminti.”

Şi poate că balaurul îşi amintea, însă Dany nu putea. Nu văzuse niciodată acest tărâm despre care fratele ei spunea că le aparţine, acest domeniu dincolo de marea îngustă. Acele locuri despre care vorbea, Casterly Rock şi Eyrie, Highgarden şi Valea Arryn, Dorne şi Insula Chipurilor, erau doar cuvinte pentru ea. Viserys fusese un băiat de opt ani când au fugit de pe domeniul Regelui pentru a scăpa de armatele în marş ale Uzurpatorului, însă Daenerys abia mişca în pântecul mamei lor.

Totuşi, uneori Dany îşi imagina cum fusese, atât de des îi povestise fratele ei toate astea. Fuga în noapte spre Piatra Dragonului, licărirea luminii pe pânzele negre ale corabiei. Fratele ei, Rhaegar, luptându-se cu Uzurpatorul în apele însângerate ale Tridentului, murind pentru femeia pe care o iubea. Cedarea Domeniului Regelui de către unii pe care Viserys îi numea căţeii Uzurpatorului, nobilii Lannister şi Stark. Prinţesa Elia de Dorne rugându-se pentru milă, pe când moştenitorul lui Rhaegar era smuls de la sânul ei şi ucis sub ochii ei. Craniile lustruite ale ultimilor dragoni, holbându-se orbeşte jos, de pe pereţii sălii tronului, în timp ce Regicidul deschidea beregata Tatălui cu o sabie aurită.

Ea se născuse la Piatra Dragonului, la nouă luni după fugă, în vreme ce o furtună de vară ameninţa să rupă ancorajele insulei. Se spunea că furtuna fusese îngrozitoare. Flota Targaryeneană fusese zdrobită în timp ce stătea la ancoră şi blocuri uriaşe de piatră erau smulse de pe parapeţi şi trimise bubuind în apele sălbatice ale mării înguste. Mama sa murise născând-o, iar pentru asta fratele ei, Viserys, nu o iertase niciodată.

Nu-şi amintea nici de Piatra Dragonului. Trebuiseră să fugă din nou, chiar înainte ca fratele Uzurpatorului să-şi pună în mişcare noua sa flotă. De atunci, numai Piatra Dragonului însăşi, vechea cetate de scaun a Casei lor, rămăsese din Cele Şapte Regate care fuseseră, odată, ale lor. Dar nu va mai fi aşa pentru multă vreme. Garnizoana era pregătită să-i vândă Uzurpatorului, însă într-o noapte, Ser Willem Darry şi patru dintre oamenii săi credincioşi năvăliseră şi-i furaseră pe amândoi, împreună cu dădaca ei, plecând pe mare sub protecţia beznei, îndreptându-se spre siguranţa coastei Braavosiane.

Şi-l amintea, vag, pe Ser Willem, un bărbat masiv ca un urs, pe jumătate orb, mugind şi răcnind ordine de pe patul lui de boală. Servitorii trăiau cu groaza de el, însă el fusese întotdeauna blând cu Dany. Îi spunea „Mica Prinţesă” şi, uneori, „Doamna mea”, iar palmele lui erau moi ca pielea veche. Însă nu-şi părăsea niciodată patul şi mirosul bolii se ţinea de el ziua şi noaptea, o miasmă fierbinte, umedă, lipicioasă şi dulceagă. Asta fusese pe când trăiseră în Braavos, în casa cea mare cu poartă roşie. Acolo, Dany avusese propria ei încăpere, cu un lămâi afară, lângă fereastra ei. După ce murise Ser Willem, servitorii furaseră puţinii bani pe care-i mai aveau şi, foarte curând, fură daţi afară din casa cea mare. Dany plânsese când poarta roşie se închisese în urma lor pentru totdeauna.

De atunci tot rătăciseră, de la Braavos la Myr, de la Myr la Tyrosh şi Qohor şi Volantis şi Lys, fără să stea prea mult în nici un loc. Fratele ei nu permitea asta. Asasinii năimiţi de Uzurpator erau mereu aproape de ei, insista el, deşi Dany nu văzuse nici unul.

La început, magisterii şi arhonţii şi prinţii negustori erau bucuroşi să-i primească pe ultimii Targaryeni în casele lor şi la masa lor, dar anii trecură şi Uzurpatorul continua să şadă pe Tronul de Fier, uşile se închiseră şi viaţa le devenise din ce în ce mai grea. Anii trecuţi fuseseră obligaţi să-şi vândă şi ultimele odoare, iar acum chiar şi moneda pe care o luaseră din coroana Mamei se dusese. Pe străzile dosnice şi în tavernele din Pentos, fratelui ei i se spunea „regele cerşetor”. Dany nu voia să afle cum îi spuneau ei.

– Le vom lua pe toate înapoi într-o zi, scumpă surioară, îi promitea el. Uneori, mâinile ei tremurau când îi vorbea despre asta. Bijuteriile şi mătăsurile, Piatra Dragonului şi Domeniul Regelui, Tronul de Fier şi cele Şapte Regate, tot ce ne-au furat, le vom lua înapoi.

Viserys trăia pentru ziua aceea. Tot ceea ce voia însă Daenerys era casa cea mare cu poarta roşie, lămâiul de lângă fereastra ei şi copilăria pe care nu o cunoscuse niciodată. În uşă se auzi un ciocănit uşor.

– Intră, spuse Dany, plecând de la fereastră.

Servitoarele lui Illyrio intrară făcând plecăciuni şi se puseră pe treabă. Erau sclave, un dar de la unul dintre mulţii prieteni Dothraki ai magisterului. În oraşul liber Pentos nu exista sclavie. Ele, însă, erau sclave. Bătrâna, mică şi cenuşie ca un şoarece, nu spunea niciodată nici un cuvânt, însă fata nu tăcea o clipă. Era favorita lui Illyrio, o fetişcană de şaisprezece