Rochefoucauld, Doamna de Sévigné, iar Moliere scrisese o piesă ce urma să fie reprezentată în cadrul festivităţilor, spre sfârşitul serii. Petrecerea a început cu un dineu la care s-au servit şapte feluri de mâncare, cuprinzând trufandale şi delicatese nemaivăzute până atunci, aduse tocmai din Orient, ca şi feluri originale, create anume pentru acea seară unică. S-a luat masa în sunetele armonioase ale unor compoziţii muzicale comandate de amfitrion şi care erau menite a-i înălţa elogii regelui.

  După dineu, oaspeţii au pornit la plimbare prin parcul din jurul castelului. Stilul grădinilor şi al fântânilor de la Vaux-le-Vicomte a slujit ca sursă de inspiraţie pentru cele care urmau să prindă contur la Versailles.

  Fouquet l-a condus pe tânărul Ludovic al XIV-lea printre straturile de flori şi tufele gardului viu aliniate geometric. Lângă canalele cu apă limpede, cei prezenţi au admirat un foc de artificii, urmat de spectacolul lui Moliere, ce s-a prelungit târziu în noapte. Toată lumea era de acord că asistase la cea mai uluitoare serată din câte puteau exista.

  A doua zi, Fouquet a fost arestat de căpetenia muşchetarilor regelui, cavalerul D'Artagnan. Trei luni după aceea, fostul ministru a fost judecat sub acuzarea de a fi delapidat tezaurul ţării (în realitate, delapidarea se făcuse în numele şi cu permisiunea regelui.) A fost găsit vinovat şi trimis într-una dintre cele mai izolate închisori din Franţa, undeva în Pirinei; acolo şi-a petrecut ultimii douăzeci de ani în singurătatea deplină a celulei sale.

  Comentariu.

  Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”, era un om orgolios şi arogant, dornic să se afle mereu în centrul atenţiei tuturor. Îi fusese peste putinţă să suporte ideea de a fi întrecut în lux şi fast de către altcineva, cu atât mai puţin de propriul său dregător. Ca succesor al lui Fouquet, regele l-a desemnat pe Jean-Baptiste Colbert, care era cunoscut pentru cumpătarea sa şi pentru faptul că oferea cele mai plictisitoare recepţii din Paris. Colbert a luat măsuri ca toate sumele de bani scoase din trezorerie să ajungă direct în mâinile regelui. Acesta le-a folosit la construirea unui castel care să întreacă în splendoare pe cel al lui Fouquet şi aşa a apărut magnificul Versailles. Ludovic a făcut apel la aceiaşi arhitecţi, decoratori şi specialişti în grădinărie. La Versailles s-au dat apoi petreceri încă şi mai extravagante decât aceea pe care Fouquet o plătise cu propria sa libertate.

  Să examinăm această situaţie. În seara faimoasei recepţii de la Vaux-le-Vicomte, Fouquet îi oferise regelui spectacol după spectacol, unul mai strălucitor decât celălalt, închipuindu-şi că aşa îşi arăta devotamentul faţă de monarh.

  Ministrul credea nu numai că fastul serbării îi va atrage reintrarea în graţie; el se gândise că etalarea gustului său ales, a relaţiilor şi popularităţii sale îi va demonstra suveranului că îi este un sfetnic indispensabil – cel mai potrivit pentru funcţia de prim-ministru. Şi totuşi, fiecare spectacol şi fiecare zâmbet admirativ adresat de oaspeţii uimiţi gazdei era o înţepătură a spinului geloziei în inima tânărului rege, care vedea că supuşii şi prietenii săi se aflau sub „vraja” lui Fouquet şi nu sub cuvenita fascinaţie datorată „Soarelui” Franţei. Ministrul părea să-şi întreacă monarhul în bogăţie şi putere. În loc să flateze vanitatea regelui, Fouquet o ofensase, ceea ce, din punctul de vedere al acestuia, era de neiertat; iar Ludovic al XIV-lea a găsit pretextul delapidării visteriei pentru a scăpa de omul care avusese stângăcia de a-l face să se simtă ameninţat şi pus într-o oarecare inferioritate.

  Aceasta este soarta tuturor persoanelor insuficient de abile, care, într-un fel sau altul, lezează statutul privilegiat al superiorului ierarhic, îi vexează orgoliul şi îi pun la îndoială autoritatea.

  La începutul serbărilor, Fouquet se afla în culmea gloriei. La sfârşitul lor, în străfundul nenorocirii.

  Voltaire, 1694-1778

  RESPECTAREA LEGII.

  În primii ani ai secolului al XVI-lea, astronomul şi matematicianul italian Galileo Galilei trecea printr-o perioadă foarte dificilă. Continuarea cercetărilor sale depindea de sprijinul generos, al unor potentaţi luminaţi cărora, asemenea tuturor artiştilor şi oamenilor de ştiinţă renascentişti, le dedica sau le dăruia unele dintre invenţiile şi descoperirile sale. De pildă, Galilei însuşi îi prezentase ducelui de Gonzaga un instrument de utilitate militară – un fel de busolă – şi apoi scrisese o carte unde explica modul de întrebuinţare a busolei, pe care o dedicase familiei Medici. Şi ducele de Gonzaga, şi florentinii Medici s-au arătat recunoscători; datorită lor, savantul şi-a găsit mai mulţi discipoli. Dar indiferent de importanţa ştiinţifică a descoperirii, „sponsorii” vremii îi făceau mai degrabă daruri decât îi dădeau bani. Astfel, traiul zilnic se afla într-o permanentă instabilitate, iar omul însuşi, într-o permanentă dependenţă. Galilei s-a gândit la o soluţie.

  Ea s-a conturat mai limpede prin 1610, când astronomul a descoperit sateliţii lui Jupiter. În loc să-şi „împartă” descoperirea între protectorii săi obişnuiţi după cum procedase până atunci – dăruindu-i unuia telescopul, altuia dedicându-i un tratat şi aşa mai departe – Galilei s-a hotărât să se concentreze doar asupra familiei Medici. Motivul alegerii era clar: la scurt timp după ce pusese bazele dinastiei sale, în 1540, Cosimo I i-a atribuit, ca emblemă, imaginea lui Jupiter, cel mai puternic dintre zei, un simbol menit să depăşească statutul de mari bancheri cu la fel de mari ambiţii politice al bogaţilor Medici, printr-o trimitere directă la Roma antică şi la mitologia ei.

  Galilei a transformat descoperirea sateliţilor lui Jupiter într-un eveniment cosmic şi un prilej de a preamări strălucitoarea dinastie florentină. Curând după ce a găsit pe cer „lunile” celei mai mari planete, savantul a anunţat că „stelele strălucitoare (sateliţii, adică) s-au arătat din ceruri” în faţa telescopului său în acelaşi timp în care se înscăunase Cosimo al II-lea şi că numărul lor, patru, se afla în armonie cu cel al fraţilor Medici, care gravitaseră în jurul defunctului lor tată, Cosimo I, asemenea sateliţilor în jurul planetei Jupiter. Mai mult decât o simplă coincidenţă, acest lucru demonstra că cerul însuşi consfinţea venirea la putere a familiei Medici şi măreţia ei. După ce şi-a dedicat descoperirea acestor protectori, Galilei a comandat o emblemă