În 1610, Cosimo i-a acordat lui Galilei titlul de filosof şi matematician oficial al curţii şi un salariu sigur. Pentru savant, aceasta a fost „lovitura” vieţii sale – sfârşitul cerşetoriei şi vânătorii de protectori.

  Comentariu.

  Cu un singur gest, Galilei a câştigat prin această nouă strategie cu mult mai mult decât câştigase în ani întregi de dependenţă faţă de unii şi de alţii. Motivul este simplu: protectorii vor să pară mai importanţi unii decât ceilalţi.

  Nu îi interesează atât ştiinţa, sau adevărul, sau progresul cunoaşterii, cât gloria lor personală şi foloasele pe care le-ar putea trage ei înşişi. Galilei le-a dăruit Medicilor o faimă infinit mai impresionantă legându-le numele de nişte forţe cosmice decât dacă i-ar fi făcut patronii vreunei descoperiri sau invenţii ştiinţifice.

  Nici savanţii nu sunt scutiţi, aşadar, de nestatornicia capricioasă a vieţii de curte şi a patronajului. Şi ei sunt siliţi să slujească celor în mâinile cărora se află băierile pungii. Înseşi capacităţile lor intelectuale excepţionale riscă să-i pună într-o jenantă inferioritate pe aceşti protectori, care se văd reduşi la postura de furnizori de bani şi atâta tot – o postură penibilă şi lipsită de nobleţe. Un asemenea mecena ţine să fie mai mult decât „omul cu banul”; el se va vedea pe sine ca o persoană creativă şi puternică, mai importantă decât creaţia pe care o sponsorizează. Nu trebuie pus în inferioritate sau făcut să se simtă nesigur, ci, dimpotrivă, trebuie să primească elogii şi să aibă partea sa de glorie. Galilei nu a căutat să-i zdrobească pe Medici sub autoritatea sa intelectuală şi însemnătatea descoperirilor sale. Nu i-a umilit cu geniul său – alăturându-i stelelor, le-a conferit o strălucire deosebită între familiile domnitoare din statele italiene. Savantul nu şi-a umbrit seniorul, ci l-a ajutat să se prezinte într-o lumină mai glorioasă decât aceea a egalilor săi.

  CHEILE PUTERII.

  Fiecare om îşi are doza sa de nesiguranţă de sine. În clipa când ieşi la rampă şi începi să-ţi etalezi talentul, stârneşti resentimente, invidie şi destule alte manifestări ale nesiguranţei semenilor tăi. Nici nu te poţi aştepta la altceva. Dar nu ai cum să-ţi pierzi timpul menajând complexele de inferioritate ale altora. Cu cei care îţi sunt superiori ca poziţie socială, însă, trebuie să adopţi o altă tactică: atunci când este vorba despre putere, a-ţi pune în umbră superiorul înseamnă a comite poate cea mai gravă greşeală cu putinţă.

  Nu te amăgi singur, închipuindu-ţi că firea omenească sau societatea s-a schimbat în cele câteva sute de ani câte au trecut din epoca Medicilor ori a lui Ludovic al XIV-lea. O dată ajunşi la un anumit nivel social, oamenii încep să semene cu regii şi reginele de odinioară: vor să se simtă stăpâni pe situaţie, siguri de ei înşişi, dar, mai ales, superiori celor din jur prin inteligenţă, cultură şi farmec. Este o eroare pe cât de frecventă, pe atât de fatală să crezi că, făcând paradă de darurile tale, îţi câştigi afecţiunea „stăpânului”. Este posibil ca acesta să se prefacă impresionat şi să pretindă că te admiră, însă, cu prima ocazie, te va înlocui cu cineva mai puţin inteligent, mai puţin fermecător, adică, mai puţin în stare să-l facă să se simtă inferior, exact aşa cum Ludovic al XIV-lea a scăpat de strălucitorul Fouquet, înlocuindu-l cu ştersul Colbert. De recunoscut, nu ar recunoaşte nimeni adevărul, nici „bossul” de astăzi, nici regele Franţei de acum aproape trei secole, dar superiorul va găsi întotdeauna un pretext ca să te înlăture.

  Legea aceasta cuprinde două aspecte. Întâi, că îţi poţi pune în umbră şeful, fără să vrei, prin simplul fapt că eşti tu însuţi. Există unii „stăpâni” roşi de complexe de inferioritate mai grave decât ale altora, uneori monstruos de grave. Farmecul tău natural, calităţile tale fireşti te scot în evidenţă.

  Puţini oameni au fost mai dăruiţi de soartă ca Astorre Manfredi, principele de Faenza. Era cel mai chipeş şi mai înzestrat dintre tinerii prinţi ai Italiei, iar propriii săi supuşi îl adorau pentru generozitatea şi vederile sale largi.

  În anul 1500, Faenza a fost împresurată şi asediată de armata lui, Cesare Borgia. Atunci când oraşul a căzut, locuitorii erau înspăimântaţi din cauza cruzimii cunoscute a soldaţilor asediatori.

  Totuşi, necruţătorul Borgia a decis să cruţe Faenza. S-a mulţumit să ocupe fortăreaţa, dar nu a ucis pe niciunul dintre cetăţenii oraşului şi i-a îngăduit principelui Astorre Manfredi, pe atunci în vârstă de numai optsprezece ani, să-şi păstreze atât libertatea, cât şi curtea.

  Câteva săptămâni mai târziu, însă, principele Manfredi a fost aruncat într-o închisoare din Roma, iar după un an, trupul său fără viaţă a fost pescuit din apele Tibrului, unde fusese aruncat cu o piatră legată de gât. Borgia şi-a justificat fapta odioasă printr-o acuzaţie de trădare şi conspiraţie cusută cu aţă albă – în realitate, acest aventurier era notoriu pentru vanitatea, instabilitatea şi invidia sa. Tânărul principe de Faenza îl punea în umbră fără să vrea: calităţile sale înnăscute, simpla sa prezenţă îl făceau pe Borgia să se simtă mai puţin vrednic şi mai puţin carismatic. Lecţia e foarte simplă: dacă nu te poţi împiedica să fii fermecător şi superior, trebuie să înveţi să ocoleşti asemenea monştri vanitoşi şi invidioşi. Ori procedezi astfel, ori încerci să-ţi ascunzi talentele atunci când te afli în preajma vreunui Cesare Borgia.

  Un al doilea aspect: să nu-ţi imaginezi cumva că dacă superiorul te agreează, îţi poţi permite să faci ce vrei. S-ar umple cărţi întregi cu păţaniile „favoriţilor” căzuţi în dizgraţie pentru că s-au crezut stăpâni pe situaţie şi au îndrăznit să-şi pună în umbră protectorii.

  Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, favoritul împăratului japonez Hideyoshi era un anume Sen no Rikyu, primul dintre maeştrii ceremoniei ceaiului, obsedat de parvenirea pe scara ierarhică a aristocraţiei şi ajuns un sfetnic de mare încredere al tronului. Avea propriul său apartament în palat şi se