rămase cîteva clipe concentrat, apoi își plecă umerii deasupra clapelor și-și pregăti mîinile, ca și cum ar fi fost gata să atace cu brio.

— Mi-am adus aminte! exclamă el deodată. Știu ce s-a întîmplat!

Se ridică nervos de pe scaun și începu să se plimbe cu privirile plecate în covor.

— Acum știu, repetă el de mai multe ori, în șoaptă. Era tot așa ca acum, într-o vară. Hildegard plecase cu familia ei la Königsberg. Era teribil de cald. Locuiam în Charlottenburg și ieșisem să mă plimb pe sub arbori. Erau arbori înalți, bătrîni, cu umbra deasă. Și era pustiu. Era prea cald. Nu îndrăznea nimeni să iasă din casă. Și acolo, sub arbori, am zărit o fată tînără, care plîngea în hohote, plîngea cu obrazul ascuns în mîini. Și m-a mirat mult, căci își scosese pantofii, și-și rezema picioarele pe o mică valiză, așezată înaintea ei, pe pietriș… „Gavrilescule, mi-am spus, iată o ființă nefericită. De unde să bănuiesc eu…”

Se opri din mers și se întoarse brusc către fete:

— Domnișoarelor, exclamă patetic, eram tînăr, eram frumos și aveam un suflet de artist! O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat s-o consolez. Așa a început tragedia vieții mele.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

GHICITOR ÎN PIETRE

Îl văzu de departe, înaintînd agale pe plajă. Avea un mers ciudat. Uneori călca atent, aproape cu teamă, oprindu-se, privind stăruitor nisipul din jurul lui, parcă ar fi căutat ceva, apoi schimba brusc direcția, se îndrepta spre mare pășind pripit pe nisipul ud sau, dimpotrivă, apuca spre dîmb, acolo unde nisipul se amesteca cu lut și printre pietre creșteau mărăcini cu palide flori albastre. Cînd se apropie, Emanuel descoperi cu mirare că era un bărbat destul de bătrîn. Purta pe umeri o haină de vară decolorată, aproape albă, avea pantaloni de o culoare neprecisă, pantofi de tenis și o pălărie de pînză, cu marginile întoarse, semănînd de departe cu un beret de marinar. La vreo zece pași de Emanuel se opri din nou și aruncă o privire spre perechea care tocmai se ridicase și urca spre dîmb, cu halatele de baie pe umeri. Apoi, cu mare atenție, ca și cum i-ar fi fost teamă c-ar putea călca pe ceva foarte prețios, începu să dea tîrcoale locului unde se distingeau încă urmele trupului. Se plecă, ridică o piatră, o privi cu atenție și zîmbi trist, clătinînd din cap. Cercetă din nou urmele trupurilor pe nisip și se posomori. Rămase o clipă nehotărît, jucîndu-se cu piatra, săltînd-o în aer, pînă ce se întoarse brusc spre mare și o zvîrli cît putu mai departe, peste valuri. Apoi scuipă și se îndreptă spre Emanuel.

— Îi cunoașteți? îl întrebă, arătîndu-i cu mîna.

— Din vedere. Domnul și doamna Vălimărescu. Cred, din Focșani. El e, mi se pare, avocat, iar doamna e profesoară.

— Păcat de ei, că sînt tineri, și dacă nu se bucură acum de viață, la tinerețe, cînd or să se mai bucure?

Întoarse capul spre mare și scuipă din nou, cu necaz.

— Dar de ce? întrebă Emanuel. Li s-a întîmplat ceva?

— O să li se întîmple. N-au să mai stea mult pe-aici. Pleacă. Mîine, poimîine, pleacă…

Emanuel lăsă cartea din mînă și-l privi zîmbind.

— De-abia au venit, spuse. Au sosit sîmbăta trecută. Nici măcar o săptămînă…

— Pleacă, repetă celălalt cu hotărîre. Primesc o telegramă și pleacă.

— Vreo nenorocire în familie, spuse Emanuel fără interes.

— Nu, nu e asta. Pentru că, deși pleacă amîndoi, se despart repede și el pleacă mai departe. Și rămîne acolo mult timp. El nici cu gîndul nu gîndește cît de mult va rămîne acolo. Și e mare păcat, că sînt amîndoi tineri. Au să se vadă unul cu altul din an în Paște…

— Atunci înțeleg. Și s-ar putea să aveți dreptate. Cînd am stat de vorbă cu el, am văzut că-i era frică de ceva: să nu fie concentrat.

— Atunci asta e! exclamă celălalt. D-aia pleacă…

— Spunea că a avut noroc în toate, numai cînd a tras sorții la armată n-a avut. A căzut la antiaeriană și pînă acum n-a scăpat de concentrări decît cu protecție și intervenții. Dar am simțit că-i era frică…

— Acum nu mai scapă, făcu celălalt.

— Două, trei luni departe de nevastă… începu Emanuel zîmbind.

Celălalt clătină din cap.

— Nu e vorba de două, trei luni. Vă spun eu: tînărul acesta nu se mai întoarce acasă cu anii. Mîine, poimîine vine războiul și dacă e la antiaeriană…

— Vine războiul? repetă Emanuel. Dar de ce mă mir? Asta o știe toată lumea. Azi, mîine, într-un an, doi, vine războiul…

— La el e mai rău, pentru că va sta departe de nevastă și înainte de a veni războiul. Și va sta mult…

— Dar dumneavoastră de unde știți? îl întrebă Emanuel ridicînd brusc capul și privindu-l fix.

Omul își scoase haina de pe umeri, o împături cu grijă, își roti privirile în jur și făcu cîțiva pași spre o piatră mare, roșcată. Așeză haina pe nisip, la umbra pietrei, se reîntoarse și se așeză și el, în fața lui Emanuel, cu spatele la mare. Emanuel îi întinse pachetul cu țigări.

— Nu, mulțumesc, nu mai fumez de mult. Cînd fumam, în tinerețe fumam lulea. Știți, am fost multă vreme marinar, adăugă. Apoi am fost, cinci ani, paznic la far, la Tuzla. Acum sînt un fel de rentier. Dar tot pe-aci îmi place să trăiesc, între Tuzla și Mangalia. Îmi place Dobrogea, reluă după o pauză. Eu sînt Vasile Beldiman, nepotul lui Leonida Beldiman, vestitul Leonida