oastea cea mare, care îi reunea pe toţi bărbaţii apţi, chemaţi la arme când ţara se afla în pericol. De asemenea, avea dreptul de a percepe taxe, putând colecta ca şef al armatei birul, o cotizaţie impusă pentru a acoperi costurile unei campanii militare sau pentru a obţine pacea prin plata tributului.

Boierii erau clasa politică şi socială dominantă. Iniţial au fost cneji sau alţi lideri locali sau de clan, ale căror poziţii de autoritate fuseseră confirmate de domnitor. Alţii, care nu se bucuraseră de un asemenea privilegiu, au intrat în categoria ţăranilor liberi. După formarea principatelor, şi alte pături ale populaţiei au obţinut statutul de boier prin împroprietăriri de către domnitor sau prin numiri în funcţii înalte, iar cu timpul s-a creat o distincţie între marii şi micii boieri în funcţie de dimensiunea moşiilor lor şi de importanţa serviciilor pe care le ofereau domnitorului.

Masa populaţiei era alcătuită din ţărani. Unii dintre ei, care şi-au păstrat libertatea şi pământul, în ciuda extinderii domeniilor boiereşti, erau liberi (moşneni în Valahia ; răzeşi în Moldova). Însă majoritatea locuitorilor erau dependenţi (vecini sau rumâni), deoarece erau obligaţi să plătească dări sau să muncească pentru boieri, obligaţii care nu par să fi fost totuşi excesiv de împovărătoare la momentul respectiv. Comunităţile rurale, libere sau independente, şi-au păstrat forma tradiţională de autoguvernare prin alegerea unor sfaturi săteşti de „oameni buni şi bătrâni”.

Domnitorul şi boierii erau implicaţi într-o competiţie continuă pentru putere politică şi avantaj economic. Boierii se bucurau de imunităţi administrative şi juridice limitate pe moşiile lor şi căutau să înfrâneze extinderea puterii centrale. Însă domnitorul dispunea de proprietăţi vaste, pe care le putea folosi pentru a-şi înfăptui ambiţiile. Dintre cele circa 3.000 de sate, doar 313 figurau ca fiind scutite de taxe. Restul, cel puţin teoretic, erau expuse colectorilor de taxe ai domnitorului şi altor autorităţi. Cu toate acestea, în ciuda ciocnirii inevitabile a intereselor, un grad remarcabil de cooperare caracteriza relaţia dintre domnitor şi boieri, aceştia fiind pe deplin conştienţi de avantajele exploatării comune a ţăranilor.

Legătura otomană

Abia se conturaseră cele două principate, când s-au confruntat cu avansarea armatelor otomane spre nord, către Dunăre, în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea. Înaintarea lor a fost marcată de o victorie asupra trupelor sârbeşti la Kosovo în 1389 şi de ocuparea capitalei Ţaratului Bulgar, Târnovo, în 1393. Domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a folosit forţa militară, diplomaţia şi alianţele pentru a ţine la distanţă redutabilul duşman. Manevrele sale reflectă sarcina enormă cu care s-au confruntat urmaşii săi în lupta cu un inamic care, aparent, dispunea de resurse umane şi materiale nelimitate. În orice caz, Mircea a considerat că teritoriul său făcea parte din Europa creştină şi a căutat sprijin în Vest. Prima sa confruntare cu armatele otomane a avut loc în 1394, când a cucerit Dobrogea, iar sultanul Baiazid I (1389-1402) a invadat, în replică, Valahia. Mircea a ţinut piept cu succes duşmanului în bătălia de la Rovine, dar se pare că a plătit tributul (haraci) pentru prima oară pentru a asigura pacea şi nu a compromis independenţa ţării sale. Apoi, în 1396, s-a alăturat maghiarilor, francezilor şi altor armate creştine pe cursul inferior al Dunării, la Nicopole, dar s-a retras la timp, evitând catastrofa care s-a abătut asupra cruciaţilor, distruşi de Baiazid. În timpul crizei dinastice otomane care a început odată cu înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de la Ankara din 1402, Mircea i-a sprijinit pe pretendenţii la tron în vederea unei coabitări în termeni favorabili. Însă după ce a urcat la tron, Mehmed I (1413-1421) a atacat Valahia în 1417 şi l-a silit pe Mircea să plătească tribut. Calmul ce a urmat nu a fost decât un armistiţiu.

Aşa a început lupta Valahiei cu otomanii. A fost marcată de presiunea neînduplecată a otomanilor şi de rezistenţa încăpăţânată a domnitorilor valahi. Două momente de răscruce au punctat progresul acestei lupte inegale. În 1431, sultanul Murad al II-lea (1421-1444, 1446-1451) a întreprins o campanie la nord de Dunăre care a dus la impunerea vasalităţii în Valahia. Din acel moment, domnitorul era obligat să plătească tribut anual, să-i asigure sultanului servicii militare atunci când avea nevoie şi să-i trimită pe fiii marilor boieri la Constantinopol ca ostatici. Domnitorii au continuat să se opună statutului de vasal, dar când Vlad Ţepeş (1456-1462) a încetat să mai plătească tributul şi a atacat garnizoanele otomane de la sud de Dunăre, Mehmed al II-lea (1444-1446, 1451-1481), cuceritorul Constantinopolului, l-a alungat de pe tron şi l-a instalat în locul său pe fratele lui, Radu cel Frumos (1462-1475). Radu i-a adus omagii sultanului şi a beneficiat în schimb de un ahd-name (tratat) care includea condiţiile autonomiei principatului şi îndatoririle domnitorului. Actul lui Mehmed a creat un precedent periculos, deoarece includea dreptul de a interveni unilateral în chestiunile Valahiei şi de a-i alege domnitorul, deşi cu consimţământul boierilor.

Harta 2. Principatele române şi Transilvania, secolele XIV-XV

2. Mircea cel Bătrân, domnitor al Ţării Româneşti (1382-1418)

Moldova, mai îndepărtată de principalul teatru de operaţiuni militare al Imperiului Otoman decât Valahia şi condusă vreme de aproape o jumătate de veac de cel mai capabil domnitor, Ştefan cel Mare (1457-1504), a făcut faţă aservirii otomane până în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Prima ciocnire majoră a armatei moldave cu otomanii a avut loc în 1420, când otomanii au asediat fără succes portul de la Marea Neagră numit Cetatea Albă. Ulterior relaţiile au fost în general paşnice, moldovenii oferind „cadouri”, pe care otomanii le considerau peşcheş, nu