În cele patru secole de la întemeierea principatelor Valahiei şi Moldovei şi până la prima limitare substanţială a suzeranităţii otomane asupra lor de către o putere europeană, elitele române s-au străduit să găsească un loc sigur pentru teritoriile lor în vecinătatea marilor puteri rivale şi niciodată amicale. Principi şi nobili, clerici şi intelectuali au învăţat să aprecieze de timpuriu avantajele echilibrului şi ale adaptării în relaţiile internaţionale. În vremurile adesea periculoase, aceştia au continuat să construiască instituţii şi să modeleze o cultură care să le asigure identitatea şi supravieţuirea. În acelaşi timp, au dezbătut între ei cine erau şi care le era locul în Europa. S-au întrebat de la bun început dacă ar trebui să caute un model în Est sau în Vest. Cu timpul, religia şi cultura moştenite din Bizanţ şi legăturile politice şi economice impuse de Imperiul Otoman i-au orientat către Est. Ortodoxia, în sensul cultural larg al termenului, era crucială în definirea identităţii lor şi ar putea explica de ce romano-catolicismul şi, mai târziu, protestantismul nu au izbutit să câştige prea mult teren în faţa sa. Cu toate acestea, românii din principate şi din Transilvania nu au fost niciodată izolaţi de Vest. Persoanele educate au fost dintotdeauna conştiente de originile lor romane. O orientare a conştiinţei şi a aspiraţiilor lor spre Vest a devenit clară în secolul al XVII-lea şi şi-a luat avânt în secolul al XVIII-lea, punând bazele apariţiei simţului identităţii române moderne. Lucrările lor – cărţi bisericeşti, cronici şi istorii – şi experimentele lor din poezie şi proză scot la iveală traseul urmat de la Est la Vest.

La sud şi est de Carpaţi, un proces de formare statală asemănător cu cel din Transilvania se desfăşura cel târziu în secolul al XIII-lea. În aceste teritorii, asupra cărora regii Ungariei îşi afirmau suzeranitatea, cnezatele, mici aglomerări teritoriale regionale conduse de un cneaz (principe al unei provincii), se contopeau, dând naştere principatelor. Până la sfârşitul secolului, în sud s-a format o nouă entitate politică, Valahia (Ţara Românească). Sub conducerea unui mare voievod puternic, Basarab (cca 1310 – 1352), Valahia şi-a proclamat independenţa faţă de Ungaria învingând armata regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) în bătălia de la Posada din 1330. Însă conflictele dintre succesorii acestora au continuat, îndeosebi pentru controlul teritoriului ce lega Ungaria de gurile Dunării şi de Marea Neagră. Pentru a-şi consolida poziţia, Nicolae Alexandru (1352-1364), urmaşul lui Basarab, şi-a asumat puteri fără precedent, proclamându-se domn autocrat şi înfiinţând Mitropolia Ungrovlahiei, sub tutela Patriahiei Ortodoxe din Constantinopol. Aceste acte din 1359 au înzestrat Valahia cu instituţiile esenţiale ale unui stat independent în lumea medievală – o putere laică autoritară şi o biserică unică, dominantă. Opunându-se astfel ambiţiilor regelui Ludovic I al Ungariei (1342-1382) de a se impune pe el însuşi şi romano-catolicismul în Valahia, Nicolae Alexandru a deschis calea ţării sale către independenţă politică şi devotament spiritual pentru creştinismul răsăritean, care i-au marcat evoluţia până în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, Vladislav (Vlaicu Vodă) (1364 – cca 1376), la fel ca mulţi alţi urmaşi ai săi, a apreciat virtuţile compromisului. A acceptat suzeranitatea maghiară şi le-a oferit negustorilor din Braşov (Brassó ; Kronstadt) privilegii comerciale la Marea Neagră, primind în schimb de la Ludovic comitatele Severin, pe Dunăre, şi Făgăraş, în Transilvania, ca feude. Dar s-a opus eforturilor lui Ludovic de a-i face pe supuşi să îmbrăţişeze credinţa Romei, convertire pe care o considera un alt mijloc de cucerire teritorială. Pentru a-şi consolida legăturile cu Estul ortodox, Vladislav a creat al doilea scaun mitropolitan în Oltenia în 1370, care a rezistat până în jurul anului 1403, şi a devenit un protector activ al muntelui Athos, ctitorind acolo mănăstirea Cutlumuş în 1369.

La nord-est, principatul Moldovei s-a format la fel ca Valahia. Şi aici, domnitorii de vază au ţinut piept eforturilor regelui Ungariei de a-şi impune stăpânirea asupra micului principat. Revolta iniţială, din 1359, le-a adus autonomia sub conducerea lui Dragoş, lider militar român din Maramureş, o regiune autonomă din nordul Transilvaniei, iar a doua răscoală, din 1364, în frunte cu Bogdan (cca 1359 – 1365), tot din Maramureş, le-a adus independenţa. Asemenea domnilor valahi, urmaşii lui Bogdan au încercat să-şi consolideze independenţa faţă de Ungaria cu ajutor din exterior, dar, spre deosebire de ei, s-au îndreptat mai întâi spre puterile catolice, şi nu spre Bizanţ sau spre Biserica de Răsărit. Laţcu (1369-1377) a cerut direct sprijinul Romei, iar papa Urban al V-lea i-a oferit acestuia titlul de „Duce” al Moldovei şi permisiunea de a crea în capitala sa un episcopat care să fie supus Romei. Petru I (cca 1377 – cca 1392) şi-a orientat politica externă spre Polonia, tendinţă care avea să dăinuie un secol, dar în chestiunile ecleziastice s-a îndreptat spre Constantinopol, în primul rând pentru a contrabalansa ambiţiile politice maghiare, şi a întemeiat o mitropolie în noua sa capitală, la Suceava, în jurul anului 1386. Până la sfârşitul secolului, când Roman (cca 1392 – 1394) a extins hotarele principatului până la Marea Neagră, Moldova îşi asigurase independenţa.

Acum, în ambele principate se cristalizaseră structuri politice şi sociale asemănătoare. Domnitorul îşi afirmase superioritatea asupra principalelor familii de nobili, adoptând cu isteţime tradiţia bizantină a cooperării strânse dintre Biserică şi stat. Fusese uns de mitropolie, act care îl distingea de alţi stăpâni teritoriali, permiţându-i să-şi asume stilul autocratorului bizantin şi să domnească prin graţia divină. De asemenea, domnitorul îşi datora autoritatea de care se bucura controlului asupra pământului, sursa principală de bogăţie şi putere la acea vreme. Pe lângă faptul că deţinea domenii proprii extinse, putea dispune de suprafeţe enorme de pământ care nu se aflau încă în mâinile boierilor. Pe acestea le oferea adesea nobililor şi clericilor, care, în schimb, îi jurau credinţă. Putea constrânge supunerea maselor în calitate de comandant al armatei principatului, atât cu oastea cea mică, alcătuită din clasele privilegiate care îndeplineau serviciul militar obligatoriu, cât şi cu