fi confirmată, date fiind puţinele informaţii pe care le avem despre limba dacă sau tracă. Ei subliniază, de asemenea, că împrumuturile slave din română ar fi putut avea loc la fel de bine în Transilvania, prin asimilarea slavilor din sudul Dunării, unde erau predominanţi.

În ciuda datelor incomplete, limba română oferă totuşi indicii uimitoare cu privire la procesul de formare a poporului român. În primul rând este o limbă latină, după cum o demonstrează morfologia, sintaxa şi vocabularul cel mai des folosit. Prin urmare, caracterul său latin sugerează profunzimea şi generalizarea romanizării la care au fost supuse populaţiile de la nord şi sud de Dunăre. În schimb elementul dacic este modest şi dificil de apreciat, deoarece au supravieţuit foarte puţine cuvinte din această limbă. Al doilea element important din limba română, după latină, este slavona. Deşi a avut un oarecare efect asupra structurii şi foneticii limbii române, şi-a exercitat cea mai puternică influenţă asupra vocabularului. Numărul cuvintelor de origine slavă frecvent folosite în română sugerează că daco-romanii şi slavii au locuit împreună o perioadă îndelungată, înainte ca limba română să se fi format pe deplin, iar slavii de la nord de Dunăre să fi fost asimilaţi de daco-romanii mai numeroşi. Elementul slav din română a fost consolidat mai târziu, odată cu extinderea Primului Ţarat Bulgar la nord de Dunăre şi dincolo de Carpaţi, înainte şi după convertirea ţarului Boris la creştinism, în 864. Forma adusă de bulgari, medio-bulgara, care se baza pe limba vorbită în jurul Salonicului în secolul al IX-lea, a constituit sursa numeroaselor cuvinte slave din română asociate cu viaţa, ritualurile şi ierarhia bisericească. Medio-bulgara, care utiliza alfabetul chirilic, a devenit limba oficială a Bisericii Ortodoxe şi a cancelariilor domneşti în principatele Moldovei şi Valahiei, constituite în secolul al XIV-lea.

În general, erudiţii români acceptă că anul 1000 marchează apariţia comunităţii etnice române, o combinaţie de populaţii romane sau romanizate, slave şi dace, susţinând că începând cu acest an putem vorbi despre „români”.

Transilvania

Teritoriile care aveau să constituie România modernă au continuat să primească nou-sosiţi mult după venirea slavilor, care până în secolul al XI-lea fuseseră asimilaţi de populaţia daco-romană. De o importanţă capitală pentru istoria românilor a fost venirea ungurilor în Europa Centrală la sfârşitul secolului al IX-lea. Din câmpiile Ungariei de astăzi, aceştia s-au extins în Transilvania în prima jumătate a secolului al X-lea, profitând de prăbuşirea Ţaratului Bulgar după moartea ţarului Simeon în 927. Pe măsură ce au înaintat spre sud şi est, dacă acceptăm doctrina continuităţii daco-romane, ungurii s-au confruntat cu mai multe formaţiuni politice româno-slave, pe care le-au supus. Este vorba despre „ducatele” descrise de cronicarul anonim al regelui Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141) : cel al lui Menumorut, al cărui teritoriu era situat între Tisa, Mureş şi Someş, cu centrul în Bihorul de astăzi ; cel al lui Glad, care cuprindea regiunea dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi ; şi cel al lui Gelu, „un român” ale cărui teritorii se întindeau la est de Bihor, dincolo de pădurea Igfon, în „terra Ultrasilvano”. Astfel, Anonymus, cum este cunoscut cronicarul maghiar, le-a oferit apărătorilor români ai continuităţii daco-romane dovezi valoroase care să le susţină cauza. În schimb erudiţii maghiari au negat în general validitatea informaţiilor sale, insistând că Anonymus descria în realitate condiţiile care au dăinuit câteva veacuri după colonizarea ungurilor şi concluzionând că relatările lui nu atestă o prezenţă românească timpurie în Transilvania. În orice caz, este limpede că liderii triburilor maghiare care au venit în Transilvania au organizat treptat entităţi politice proprii şi, în cele din urmă, un principat, care a rămas separat de Ungaria până la începutul secolului al XI-lea. Chiar şi după ce regele Ştefan I al Ungariei (997-1038) a inclus Transilvania în regatul său, în anul 1002, aceasta şi-a păstrat o autonomie destul de mare.

Fosta Dacie găzduia alte două popoare care aveau să marcheze istoria Transilvaniei şi a românilor. Originile secuilor sunt în continuare discutabile, însă este unanim acceptat faptul că sunt înrudiţi cu maghiarii. Poate că secuii i-au însoţit pe aceştia în migraţia lor spre vest din munţii Ural şi stepa din nordul Mării Negre sau poate că au venit mai târziu şi li s-au alăturat maghiarilor în câmpiile centrale din Ungaria de astăzi, la începutul secolului al X-lea. Colonizarea Transilvaniei s-a făcut etapizat, iar până la jumătatea secolului al XII-lea foarte mulţi secui se stabiliseră în estul Transilvaniei, de-a lungul Carpaţilor, urmaţi de alţii în secolul al XIII-lea.

Colonişti de altă etnie – preponderent germani, dar nu exclusiv – au sosit de pe teritoriul mărginit aproximativ de Elba la est şi Rin şi Mosela la vest. Colonizarea Transilvaniei, mai ales în sud, în special în zona Sibiului de astăzi (Nagyszeben ; Hermannstadt), a început în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi a continuat până la sfârşitul secolului al XIII-lea. În această perioadă, izvoarele scrise foloseau diverse nume pentru aceşti colonişti, inclusiv Flandrensi, Theutoni şi Saxoni, dar cu timpul toţi au ajuns să fie cunoscuţi drept saşi. În 1224 au primit de la regele Andrei al II-lea al Ungariei Diploma andreană, Andreanum, care le-a conferit o serie de privilegii în schimbul unei sume anuale pentru vistieria regală şi serviciul militar.

Transilvania a făcut parte din regatul Ungariei la jumătatea secolului al XIV-lea, dar cele trei „naţiuni” ale sale (natio), nobilii maghiari şi clasele superioare sase şi secuie, în proces de formare, dispuneau de foarte multă autonomie, pe care erau hotărâte să o păstreze. Soarta Transilvaniei avea să fie profund diferită de cea a principatelor valah şi moldav de la sud şi est de Carpaţi, care se aflau în calea armatelor cotropitoare otomane.

2 Între Est şi Vest, din secolul al