o ramură a goţilor, s-au aşezat în Transilvania. Apoi avarii au luat locul gepizilor în Transilvania în jurul anului 567, creând numeroase aşezări de-a lungul cursului mijlociu al Mureşului. Hanatul Avar multietnic, alcătuit din gepizi, slavi şi populaţii romanizate, acoperea un teritoriu vast, care se întindea din stepa de la nordul Mării Negre până în Alpi.

Dintre toate aceste migraţii, cea a slavilor şi-a lăsat cel mai mult amprenta asupra daco-romanilor. Venind din nord, ei au ajuns pe teritoriul din estul Carpaţilor în prima jumătate a secolului al VI-lea, începând apoi să colonizeze estul Valahiei şi să se extindă treptat spre vest, în Transilvania. Triburile slave au continuat să se deplaseze spre sud, traversând Dunărea în nordul Balcanilor în anul 602. Se stabiliseră între Dunăre şi munţii Balcani când bulgarii, un popor turcic, au ajuns în regiune din stepa din nordul Mării Negre. În 680 aceştia au traversat cursul inferior al Dunării şi şi-au stabilit capitala la Pliska, în nord-estul Bulgariei de astăzi. În secolul următor, elitele conducătoare bulgare au suferit o asimilare treptată de către slavii mai numeroşi, proces încheiat în secolul al X-lea, de când putem începe să vorbim despre „bulgari”. De o importanţă crucială a fost convertirea ţarului Boris I (852-888) la creştinism, în 864. Statul bulgar se extinsese la nord de Dunăre, până la Tisa, absorbind cea mai bună parte din România de astăzi, mişcare facilitată de prăbuşirea Hanatului Avar după victoriile succesive ale armatelor lui Carol cel Mare între 791 şi 796. Primul Ţarat Bulgar a consolidat influenţele slave în rândul daco-romanilor. Însă la nord de Dunăre, spre deosebire de sud, slavii au fost asimilaţi de daco-romani.

În aceste veacuri „obscure”, creştinismul s-a răspândit în rândul locuitorilor din vechea Dacie. Cu toate acestea, mărturiile sunt precare. Creştinii se numărau cu certitudine printre coloniştii şi legionarii care au venit în Dacia după cucerirea lui Traian, dar probabil că persecuţiile la care au fost supuşi de către autorităţile romane au împiedicat răspândirea noii credinţe şi au descurajat organizarea unor comunităţi. Cele mai vechi mărturii arheologice importante care atestă prezenţa creştinilor în Dacia datează din secolul al IV-lea. Dovezi ale creştinismului în Dacia se regăsesc şi în limba română : numeroase cuvinte asociate cu creştinismul sunt de origine latină, în special cele referitoare la ideile fundamentale ale credinţei. Extinderea Primului Ţarat Bulgar la nord de Dunăre şi dincolo de Carpaţi în secolul al IX-lea a adus instituţii bisericeşti formale, ritul bizantin slav şi slavona ca limbă oficială a Bisericii, fapte atestate de numărul mare de cuvinte slave din limba română care au legătură cu serviciul divin şi cu organizarea ecleziastică. Legătura slavă astfel stabilită a fost esenţială în orientarea daco-romanilor spre Est.

Continuitate

Dezbaterea erudită şi adesea polemică cu privire la prezenţa unei populaţii romanizate sau daco-romane la nord de Dunăre, îndeosebi pe teritoriul fostei provincii romane (o bună parte din Transilvania, Banatul şi Oltenia), după retragerea lui Aurelian a fost umbrită de numărul redus de surse directe şi, în epoca modernă, de entuziasmul naţional. Controversa a fost variată şi s-a perpetuat până în perioada postcomunistă, deşi s-a mai atenuat odată ce aderarea la Uniunea Europeană a domolit rivalităţile teritoriale dintre România şi Ungaria. Polemişti individuali din trecut au abordat extrem de diferit această chestiune, dar ar putea fi totuşi încadraţi în două mari categorii. Într-o parte se află partizanii continuităţii, preponderent români, care susţin că majoritatea populaţiei civile, mai ales din clasele inferioare, a rămas pe loc şi a încercat să-şi continue viaţa de zi cu zi la fel ca înainte, în ciuda împrejurărilor nefavorabile. Aceştia sunt de părere că, fără nicio îndoială, comunitatea etnică română s-a format în Dacia, pe care o consideră leagănul naţiunii. De cealaltă parte, oponenţii acestei doctrine a continuităţii, preponderent maghiari, insistă că evacuarea Daciei în secolul al III-lea a fost completă şi că, prin urmare, formarea poporului român a avut loc la sud de Dunăre, în Balcani. Oponenţii continuităţii nu neagă prezenţa românilor la nord de Dunăre sau chiar în Transilvania, dar susţin că aceştia au migrat aici din sudul Dunării, probabil în secolul al XIII-lea.

Cei care neagă continuitatea citează „tăcerea surselor”, adică lipsa mărturiilor credibile, scrise sau arheologice, care să ateste prezenţa unei populaţii romanizate în Dacia între secolul al III-lea sau al IV-lea şi formarea principatelor române în secolul al XIV-lea. Aceştia subliniază că istoricii şi alţi scriitori de la acea vreme au consemnat succesiunea popoarelor migratoare care au venit în Dacia după secolul al III-lea, dar nu au făcut nicio menţiune referitoare la locuitorii romanizaţi. Cei care neagă continuitatea folosesc de asemenea limba pentru a-şi susţine punctul de vedere : invocă asemănările dintre albaneză şi limbile slave din sud, pe de o parte, şi limba română, pe de altă parte, ca dovadă că leagănul românilor nu ar fi putut fi decât la sud de Dunăre.

Apărătorii români ai continuităţii au la rândul lor argumente. Aceştia au recurs la izvoarele arheologice pentru a arăta că o populaţie daco-romană locuia cel puţin în anumite părţi din fosta Dacie până în secolul al VI-lea. E posibil să fie acceptate argumentele criticilor potrivit cărora izvoarele scrise de la acea vreme nu îi menţionează pe daco-romanii din Dacia, dar apărătorii continuităţii subliniază că practica era să se menţioneze doar clasele militare şi politice conducătoare, aşadar cuceritorii – goţii, hunii, avarii sau bulgarii –, nu şi cei cuceriţi, daco-romanii. Ei insistă în continuare că izvoarele scrise ar fi consemnat un eveniment atât de important precum strămutarea întregii populaţii a Daciei la sud de Dunăre, dar izvoarele nu precizează nimic nici în această privinţă. Concluzia lor „evidentă” este că nu s-a produs nicio migraţie de asemenea proporţii. Cât despre afinităţile dintre albaneză şi română, erudiţii români sugerează că termenii pe care îi împărtăşesc aceste limbi ar putea fi o moştenire comună dintr-un substrat dacic sau tracic, deşi o asemenea teorie nu poate