p-aici, arborînd o insignă de tablă și trîmbițînd calitatea mea de agent federal. Intenționez să-mi fac intrarea la hotelu’ Miranda House și voi continua să pretind că sînt din Mexic, de la Magdalena, c-am venit aici să-l anunț pe Sagers c-a intrat în franci și că voi mai sta p-aici o bucată de vreme să-mi petrec un mic concediu.

Mîine seară mă duc la conacul Altmira. Am de gînd să-i cunosc pe indivizii ăia. Dacă au intenția să facă un joc ascuns, nici eu nu mă dau în lături, Am de gînd să mă apropii de dama asta. Henrietta, și să-i dau tîrcoale pînă cînd am să aflu ce urmărește: dacă e cinstită sau nu-i decît o altă escroacă de rînd, care a-ncercat să dea o lovitură.

Trebuie să aflu cine l-a curățat pe Sagers și de ce. Trebuie să-ncerc să aflu ceva concret despre obligațiunile astea false, fiindcă-n momentu’ de față, după cît se pare, nu se poate pricepe nimic.

— Din partea mea, e-n regulă, spune. Și cred că nu ți-ar conveni ca oamenii mei și cu mine să dăm o raită la conac, ce zici?

— Chiar așa, zic. Ia ascultă, localu’ ăla-i chiar atît de deocheat pe cît se spune?

Dă din umeri.

— E și ăsta un local din alea! zice. Am avut reclamații cu ghiotura de la diverși indivizi care și-au pierdut biștarii acolo. Jocurile de noroc nu-s permise de lege și din cînd în cînd, ca să-i distrez pe băieți, mai facem cîte o descindere, dar la ce bun să-ncerci să-i oprești pe oameni să se joace cu soarta dac-așa le e firea?! Acum zece luni a fost găsit un individ departe în deșert, dincolo de conac. Fusese ciocănit de parcă era făcut tingire și era cît se poate de mort. Unii susțineau c-a fost miruit la conac, după ce-i luaseră francii, și m-am străduit din răsputeri să deschid o acțiune, dar n-am reușit. N-am putut dovedi nimic.

— E-n regulă, șefule, zic și-i strîng mîna. D-acu-ncolo nu cred c-am să mai vin să te vizitez. N-ar fi sănătos ca noi doi să fim văzuți împreună. Da’ am să te chem dacă vreau să iau contact cu dumneata. În caz că ai nevoie de mine, mă găsești la Miranda House, unde voi folosi numele de Frayme – Selby T. Frayme – de la Magdalena, din Mexic.

O șterg. Intru în mașină ș-o pornesc spre Miranda House, unde-mi fac intrarea. Apoi urc în cameră, mă tratez c-o cafea și citesc din nou scrisorile. Da’ tot nu reușesc să-nnod firele în treaba asta.

O-ntrebare-mi umblă prin cap și iată care. Tare-aș vrea să știu cine-i individu’ care mi-a trimis anonima aia spunîndu-mi c-am să găsesc cele trei scrisori aici, în bîrlogul Henriettei. Aș vrea să știu cine-i individu’ – ș-am să ghicesc o dată și mă prind că nu greșesc. Singurul individ amestecat în afacerea asta și care-ar fi putut să știe că eu locuiam în East 30-th Street era Langdon Burdell, secretaru’ lui Granworth Aymes, și poate c-am să-l iau la-ntrebări destul de curînd pe individul ăsta.

Da’ chiar dac-ar fi fost el, cum a știut că scrisorile se afl-aici la conac? Și de unde-a știut că Henrietta le luase?

De fapt mi-am dat seama din prima clipă că treaba asta de copoi nu-i ușoară. Toate-s grele-n meseria mea de detectiv. Pe urmă, scrisorile alea, prea le-am găsit ușor. Poate că intenția a fost tocmai ca să le găsesc.

Mă bag în pat, pentru că, după cum v-am mai spus, sînt un adept convins al somnului. Dacă damele și borfașii ar petrece mai multă vreme-n pat, în loc să mișune peste tot, punînd la cale isprăvi în general una mai deocheată ca alta, detectivii ar mai găsi răgaz să mănînce și ei cîte-un cataif.

Mă-ntreb, ce fel de damă o fi Henrietta asta? Se zice c-ar fi o femeie pe cinste. Oricum, sper c-așa o fi, pentru că dacă-i vorba să bag la pîrnaie o damă, prefer să arestez una cu care-i plăcut să fii văzut la braț, chiar dac-o ții legată cu cătușe.

Să nu-mi spuneți că nu-i așa!

III. Henrietta

În ziua următoare hoinăresc doar pe-aproape. După masă mă-ndrept agale către poștă și expediez o telegramă cifrată la birou’ de cercetări criminale din New York, prin care le cer să-mi trimită o listă a personalului de serviciu și a celorlalți angajați ai lui Granworth Aymes la data sinuciderii sale și cu adresele lor actuale, presupunînd că le vor putea găsi.

Am un fel de bănuială cu privire la-ntîlnirea asta pe care și-a dat-o Aymes cu strămoșii săi. Mi se pare mie ca și cum ceva n-ar fi-n regulă cu ea și dacă pot să scormonesc pînă dau de ceva să m-ajute să fac un pas înainte, apoi cred că voi continua să-l fac pe excavatorul.

Principala deosebire dintre lucrurile de felu’ celor despre care citiți în romanele detective și lucrurile care se petrec în viața adevărată constă-n faptu’ că ceea ce se-ntîmplă în viața de toate zilele e-ntotdeauna incomparabil mai neobișnuit decît ce se-ntîmplă-n cărți. Nici un scriitor n-a-ndrăznit vreodată s-aștearnă pe hîrtie o-ntîmplare despre care știa că-i adevărată – nimeni nu i-ar fi dat crezare; da-n cărți există-ntotdeauna un mănunchi de urme pe care infractoru’ le lasă de parc-ar fi coji de banane pe care s-alunece copoii.

Eu unu’ mă las totdeauna condus de instinct și merg drept ’nainte. Asta-i sistemu’ meu. Nu obișnuiesc să cred nimic din relatările altora asupra unui caz pînă cînd n-am verificat personal și nici chiar atunci nu-mi prea vine să cred.

Partea proastă e că judecătoru’ din New York care-a condus ancheta asupra morții lui Granworth Aymes spune că s-a sinucis și nu-i treaba mea să m-amestec unde nu-mi fierbe oala, ba chiar să fac praf verdictul ăla, dacă n-are-o legătură directă cu afacerea de falsuri. Trebuie să vă dați seama că sînt agent federal și că nu e treaba mea să controlez operațiile poliției și nici să