— Vishnishtee ne iubesc, spuse Deb, dar nici unul dintre noi nu i-a văzut vreodată.

— Cum, niciodată?

— Uneori, unul dintre noi poate să dispară. A existat o limită până unde puteam să pătrundem în acest pasaj. Ştim că există moarte în el, dar este moarte şi în afara lui.

— Nu vă puteaţi face şi singuri propriile adăposturi? Stânca ar fi oprit radiaţia… ar fi oprit Lumina Morţii.

— Ştiam asta. Ascundeţi-vă în peşteri, spuneau vishnishtee. Să ne facem case din piatră? Munţii ar fi scuturat pietrele în capul nostru!

— Companionii mei mi-au arătat o fotografie luată de deasupra voastră, de la o distanţă de mai multe zile de mers, spuse vocea lui Louis Wu. Este uimitor cât de multe detalii se pot vedea când eşti foarte departe, Deb. Muntele pe care trăiţi voi este un fel de con plat, dar în jurul acelui tunel, seamănă cu un castel de nisip sprijinit de un zid, cu o conductă ce iese din el.

Aşteptară ca Louis Wu să fie mai explicit.

— În fine, ceea ce vreau să spun este că pasajul este mai bătrân decât muntele şi un pic mai rezistent. Făcut din scrith, pariez. Muntele s-a tasat treptat, sub propria lui greutate, dar pasajul a rămas tot acolo unde este, iar vishnishtee au fost nevoiţi să sape din nou intrarea. Puteţi să mă conduceţi prin el?

— Nu! răspunseră în cor Barraye, Saron şi Jennawil.

— Am fost alungaţi! adăugă Deb. Dacă suntem văzuţi, vom muri!

— Noi am stat pe stâncă spartă, interveni şi Saron. Nu am lăsat nici o urmă, nici un miros. Dacă un vishnishtee află că noi am venit aici cu asta, vom muri cu toţii.

— Ochiul lui Louis Wu a venit atât de departe ca să vadă atât de puţin! protestă Harpster.

— Atunci, fie ce-o fi! Harred, rămâi în spate. Dacă găseşti vreo urmă de-a noastră, fă-o să dispară. Harpster, te simţi suficient de puternic să-i iei locul lui Harred?

— Lăsaţi reţeaua! se auzi o voce.

Cei nouă hominizi îngheţară. Tegger nu vedea nimic. Şi… asta nu era vocea Şoaptei, nici a Protectorului Bram, dar avea aceeaşi intonaţie voalată.

Oamenii Punctului înalt făcură cale întoarsă în tăcere, prin spărtura din stâncă şi pe pantă în jos. Tegger şi Warvia îi urmau, conducându-i pe Demonii care, de acum, erau aproape orbi, în umbrele întunecate ale pălăriilor lor. Lăsaseră pânza de păianjen din bronz rezemată de spărtură şi nu se mai uitaseră înapoi.

29. COLLIER

Erau patru persoane în cabina echipajului de pe Acul încins al Căutării: Bram, Ultimul, Louis Wu şi Acolitul din marele coşciug negru, aşezat acolo unde fusese spaţiul destinat exerciţiilor. Cu toţii utilizau acelaşi duş şi aceeaşi consolă de bucătărie.

Aranjamentele pentru dormit nu constituiseră o problemă. Ultimul preferase discurile de dormit şi nu se împotrivise nimeni. Mutaseră platforma de transport alături de patul de apă, pentru că îl folosea Louis.

Louis stătea cu picioarele încrucişate sub el pe suprafaţa instabilă şi ciugulea ceva crocant, fără calorii. Plictiseala îl făcuse să mănânce prea mult. Trebuise, de asemenea, să ia prea multe analgezice.

Bram nu dorea să-l lase să facă exerciţii în hangarul landerului, deşi se însănătoşise suficient pentru a dori acest lucru. Se oferise să se antreneze alături de el, să-l înveţe yoga sau chiar nişte tehnici de luptă, dar Bram îl refuzase. Intenţiona să fie exact acolo când…

La ce naiba se aştepta Bram? se întrebă Louis. Timp de mai multe zile privise epava sondei de realimentare. Zăcea zdobită pe calea de levitaţie magnetică într-o oglindă care se suprapunea peste alte şase… cinci, acum…, iar Bram stătea în faţa ei şi o privea.

Louis se îmbolnăvise de febră de cabină.

Spre babord, în sensul de rotaţie al navei, strălucirea de cărbuni încinşi diminuase treptat, pentru a se transforma în negrul bazaltului rece. Într-un spaţiu care ar fi avut stele, un univers infinit s-ar fi întins de fiecare parte.

La naiba, avea stele. O reţea era întinsă pe calea de levitaţie magnetică şi privea în jos, spre univers, prin suprafaţa filigranată. Un alt decor stelar, din reţeaua pe care Louis o răspândise în vid, se înceţoşase doar cu câteva ore în urmă.

În altă fereastră, reţeaua furată se deplasa într-un tunel cu pereţi netezi — se oprise în ceea ce părea, evident, un sas, pentru câteva ore, trecuse, apoi, prin câteva uşi, pe lângă grămezi de echipament stivuit, vag zărite, şi se oprise din nou. Louis nu zărise deloc cine o purta şi nici nu mai auzise vocea aceea.

Puntea de comandă era înţesată de ferestre peste ferestre, o perspectivă ce putea să ameţească ochii şi să-i scoată din orbite. Una era un grafic, aducând cu vârfurile constant zimţate ale unui lanţ de munţi, despre care nu ştia la ce servea. Trei erau reluări: Munţii Punctul înalt trecând pe lângă sonda de realimentare; manevrele sondei, până ce fusese zdrobită de lumina violetă; moartea unui Protector, costumul fiindu-i sfâşiat în plin vid.

Nimic nu se întâmpla acolo unde sonda distrusă zăcea pe calea de levitaţie magnetică. Fereastra îl încadra pe Bram, făcându-l să pară o siluetă întunecată de-a lui Dali[1] — de pildă, cea din Umbrele Nopţii care Cade.

Louis închise ochii şi se lăsă pe spate pe patul de apă.

Îi deschise, apoi, brusc. Văzuse un flash de lumină alb-albăstrie ţâşnind din una dintre ferestre.

Acum, lumina dispăruse dar sonda strălucea într-un roşu intens. Ceva subţire venea de-a lungul căii de levitaţie magnetică, de foarte departe, şi se îndrepta direct spre fereastră.

Se apropia cu o viteză astronomică, cam la treizeci de centimetri deasupra căii: aducea cu o sanie plutitoare. Deceleră sălbatic. O formă umană sări din spatele ei şi se rostogoli, dispărând de pe ecran, în vreme ce vehiculul încetini şi se opri la câţiva centimetri de fereastră.

Ultimul se deplasă în spatele lui Bram.

Sonda se răci, modificându-şi culoarea spre un roşu vişiniu, cenuşiu, negru.

Nu era o