— De ce spui asta? Sigur că facem!

— Noi ne putem lua perechile de la alte triburi, cu ocazia banchetelor, când se întâlnesc cirezile, adăugă şi Tegger. Nimeni nu mai ştie de când facem asta.

— Bună idee! spuse Harpster.

— Dar n-o faceţi tot timpul, interveni şi Buciuma. Tu şi cu Warvia aveţi acelaşi accent.

— Într-adevăr, amândoi ne-am născut în tribul lui Ginjerofer, dar alţii şi-au găsit perechi în afară.

— Anumite triburi au renunţat la acest obicei. Altora le este indiferent, cum este cazul oamenilor lui Ginjerofer. Tegger, cu cât vă veţi îndepărta mai mult de tribul lui Ginjerofer, cu atât vor scădea şansele copiilor voştri să-şi găsească perechi cu care să poată avea, la rândul lor, copii. N-ar conta prea mult, dacă nu v-aţi uni pe viaţă.

— Flup, şopti Tegger.

Ceva străluci în direcţia lor în clipa, când ocoliră un obstacol de roci sfărâmate.

Tegger încercase să-şi imagineze cum arăta o oglindă. Acum putea s-o vadă. Dar în faţă se zărea pe sine însuşi, alături de Warvia, de Demoni şi de Oamenii Punctului înalt, împreună cu cerul şi Zidul de Margine. Oglinda era o fereastră plată ce arăta ce se afla în spatele privitorului. Era tot atât de înaltă cât un Păstor Roşu şi lată cât trei.

Aşezară cu grijă reţeaua în faţa oglinzii. Saron şi oamenii ei se aliniară la capetele acesteia, iar Oamenii Nopţii li se alăturară.

Harpster începu să vorbească, accentuându-şi consoanele, ca şi cum s-ar fi adresat unei mulţimi.

Bărbaţii prinseră să încline oglinda în sus şi jos. Aceasta era montată pe balamale. Jennawil stătea în spatele lui Tegger şi îi arăta ceva de-a lungul zidului.

Spre următorul Munte Răsturnat.

O luminiţă pâlpâia pe flancul muntelui, cădea şi se ridica, pe măsură ce oamenii înclinau oglinda.

— Cum funcţionează? întrebă Păstorul Roşu. Jennawil izbucni în râs.

— Ah, Oamenii Nopţii nu v-au spus totul! Oglinzile soarelui transmit un cod pe care-l cunoaştem doar noi şi Oamenii Nopţii. Ele poartă ştirile între munţi, dar şi de la câmpie la munţi şi înapoi.

Asta explica multe. Demonii ştiuseră dintotdeauna prea multe despre vreme, despre Cuibul din Umbră, şi chiar despre plasa de păianjen din bronz.

Cei patru ridicară din nou ochiul lui Louis Wu.

— Chiar după stânca asta, spuse Saron, puţin mai sus.

— Buciuma şi cu mine am discutat problema voastră, spuse Harpster. Credem că avem un răspuns…

Şi Tegger se gândise.

— Este ca şi cum ai fi strivit între doi tauri. Dacă mergem prea departe, ne condamnăm copiii. Dacă ne aşezăm prea aproape de drumurile lui Ginjerofer, vom auzi poveşti despre noi înşine.

— Suntem prea cunoscuţi, prea uşor de recunoscut, spuse şi Warvia. Când Vizitatorii vor povesti despre Ucigaşii de Vampiri care au învăţat rishathra, aceia vom fi noi.

Harpster zâmbea cu toţi dinţii lui laţi.

— Să presupunem că este doar o poveste, spuse el. A fost odată o vreme în care toţi hominizii erau monogami. Nici un bărbat nu se uita la o femeie care nu era perechea sa, şi nici ea nu s-ar fi uitat în altă parte. Când hominizii se întâlneau, izbucneau războaie. Apoi, au venit doi eroi care şi-au dat seama că hominizii pot trăi şi altfel. Ei au inventat rishathra şi au pus capăt războiului. Au răspândit-o apoi, ca pe o îndatorire…

— Harpster, îl întrerupse Warvia, o asemenea poveste a fost adevărată?

— Nu încă.

— Oh!

— Oamenii Nopţii sunt selectivi în privinţa celor despre care vorbesc, dar să nu credeţi că noi suntem tăcuţi. Aţi văzut oglinzile soarelui. Ele sunt vocile noastre. Cunoaşteţi faptul că orice preot trebuie să ştie cum să-şi pregătească morţii. Preoţii trebuie să vorbească cu noi.

Drumul devenise şi mai abrupt, şi acum respirau cu toţii cu dificultate.

— Noi putem răspândi povestea în mai multe direcţii, spuse Buciuma. Numai bătrânele îşi amintesc de legende, sau bătrânii. Povestea vorbeşte despre eroi ai propriilor specii care au inventat rishatra şi au pus capăt războiului, şi mai spune că propriile lor specii au practicat de atunci rishathra. Detaliile diferă de la o specie la alta. Atunci apare varianta în care eroii erau Păstori Roşii ce sfârşiseră un război pentru a câştiga aliaţi împotriva Vampirilor…

— E doar o poveste. — Tegger râdea cu poftă. Începea să creadă că ar fi putut să meargă. — Numai o poveste. Warvia, ce zici?

— S-ar putea, răspunse ea. S-ar putea. Merită încercat. Iubitule, noi putem să minţim, atâta timp cât nu trebuie să ne minţim pe noi înşine.

O stâncă de mărimea celei mai înalte clădiri din oraş era despicată vertical, iar Oamenii Punctului înalt îi conduceau prin această spărtură. Fâşii de culoare străbăteau stânca.

— Gheaţa a făcut asta, spuse Deb. Apa îmbibă roca. Îngheaţă. Se topeşte şi îngheaţă din nou.

Un vânt glacial sufla prin spărtură, şfichiuind orice bucăţică de piele neacoperită, făcând ochii să lăcrimeze. Tegger păşea orbeşte, simţindu-şi mai mult calea, urmând-o pe Warvia, chiar dacă şi ea îşi ţinea ochii închişi.

O mână grea, aşezată brusc pe pieptul lui, îl opri. Miji puţin ochii.

În sfârşit, ajunseseră într-un loc unde puteau să se adăpostească de vânt: un tunel stâncos, săpat în munte. Dar se opriseră în despicătură, iar gura tunelului abia se zărea. Din acel loc, o pantă plină cu bolovani sfărâmaţi urca spre intrarea din stâncă.

Barraye vorbi pentru prima oară:

— Tegger, ăsta nu este un adăpost.

— De ce nu? Sunt monştri înăuntru?

— Sunt. Vishnishtee.

Aşezară reţeaua pe muchie, cu faţa spre deschizătură. Barraye devenise din nou tăcut. Fu rândul lui Saron să intervină.

— Louis Wu, auzi?

Reţeaua de bronz începuse să vorbească.

— Da, foarte slab. Cât de adâncă este chestia asta?

— Noi credem că este un pasaj ce trece prin vârful muntelui. Nimeni dintre noi nu a ajuns atât de departe.

— Aţi fost înăuntru?

— Majoritatea Oamenilor Punctului înalt, precum şi aproape o sută de Vizitatori, sosiţi pe calea aerului, s-au ascuns în pasaj, când a strălucit Lumina Morţii, explică Deb. Puteam să vânăm doar în timpul nopţii. După ce Lumina Morţii a slăbit, am fost izgoniţi şi ni s-a interzis să ne întoarcem acolo.

— Descrie-i pe vishnishtee, ceru o voce un pic voalată.