că în România totul decurgea conform planului. A avut grijă ca Gorbaciov să îi întâlnească doar pe acei români care aveau să-i întărească asigurările. După această vizită, relaţiile dintre cele două ţări s-au înăsprit, schimbare ce a sporit izolarea lui Ceauşescu pe plan internaţional.

Un alt semn rău, de data aceasta din partea Partidului Comunist Român, a fost aşa-numita „Scrisoare a celor şase” din 10 martie 1989, un protest la adresa politicilor lui Ceauşescu a şase foşti oficiali ai partidului, printre care Gheorghe Apostol, candidat la funcţia ocupată de Gheorghiu-Dej până în 1965, Corneliu Mănescu, ministru de Externe între 1961 şi 1972, şi Alexandru Bârlădeanu, principalul responsabil de întocmirea planului de autonomie economică în anii 1960. Aceştia i-au cerut lui Ceauşescu să restabilească libertăţile civile, să ridice nivelul de trai al populaţiei, să redea partidului adevăratul său rol de avangardă a construcţiei socialiste şi să revizuiască proiectul de modernizare în funcţie de condiţiile contemporane. Ceauşescu nu a răspuns direct, dar i-a pus pe cei şase în arest la domiciliu.

Cauzele prăbuşirii lui Ceauşescu au fost diverse, însă acesta a fost în mare măsură autorul propriei sale înlăturări de la putere. Era rupt de realitate, după cum o arată lipsa unui răspuns semnificativ la avertismentele lui Gorbaciov şi ale celor şase veterani ai partidului şi recurgerea la forţă în locul dialogului ca soluţie la revendicările muncitorilor. Prin urmare, neputinţa sa de a conştientiza gravitatea situaţiei cu care s-a confruntat în ultimii ani ai regimului său şi, mai imediat, la jumătatea lunii decembrie 1989 este cea care l-a făcut să comită erori fatale de judecată. Decisivă în răsturnarea lui a fost nemulţumirea generalizată pe care politicile sale o stârniseră la toate nivelurile societăţii. Obsesia sa din anii 1980 de a achita cât mai repede datoria externă de aproape 10 miliarde de dolari a provocat o criză majoră de alimente şi alte bunuri de larg consum, pe măsură ce exporturile au devenit mai importante decât bunăstarea populaţiei ; de asemenea, existau zile de muncă mai lungi fără compensaţii adecvate şi reduceri energetice drastice, îndeosebi la căldura din timpul iernii. Aşadar, pentru publicul larg, dificultăţile vieţii de zi cu zi s-au înmulţit. Mai gravă a fost înstrăinarea lui Ceauşescu şi a celor mai apropiaţi susţinători ai săi de elementele importante ale claselor manageriale şi tehnologice, de armată şi de membrii de partid. Principalele cauze nu erau numai greutăţile la care până şi ei erau acum expuşi, ci şi nevoia, pe care acum o conştientizau, de schimbări fundamentale în modul în care se desfăşura planificarea economică şi socială. Îşi doreau consens şi un proces decizional raţional, care să înlocuiască despotismul şi improvizaţia. Din rândul acestora aveau să se cristalizeze liderii României postceauşiste.

Regimul Ceauşescu nu a fost victima unei lovituri de stat organizate. „Complotiştii”, care făceau parte din partid, din armată şi din elitele administrative şi tehnologice, se pregătiseră într-adevăr să treacă la fapte în anumite condiţii, însă nu aveau nici intenţia şi nici puterea de a declanşa un atac frontal împotriva unui sistem la a cărui consolidare şi perpetuare contribuiseră din plin. În orice caz, modelul celor mai mulţi dintre ei era o reformă structurată de comunişti luminaţi, precum cea promovată de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, nu o îmbrăţişare pripită a valorilor politice şi a economiei de piaţă occidentale.

O confruntare locală minoră le-a oferit în cele din urmă oponenţilor lui Ceauşescu din cadrul Partidul Comunist şi altora ocazia de a acţiona. Un pastor protestant maghiar din Timişoara (Temesvár), László Tőkés, care ţinea de ceva vreme predici critice la adresa regimului Ceauşescu, s-a opus încercărilor episcopului său de a-l transfera într-o parohie rurală izolată. Când Miliţia a venit să-l ridice în 15 decembrie, câteva sute de enoriaşi i-au înconjurat casa şi au blocat intrarea. Acestora li s-au alăturat rapid mai mulţi locuitori ai oraşului, inclusiv români. Frământările s-au propagat cu repeziciune şi în alte cartiere, iar muncitorii şi tinerii, populaţia în general, au ieşit în stradă. A devenit o mişcare anti-Ceauşescu şi anticomunistă care a sfidat toate eforturile de a restabili ordinea cu ajutorul forţelor de Securitate, inclusiv uciderea mai multor demonstranţi.

Aparent fără să conştientizeze gravitatea situaţiei, Ceauşescu plecase într-o vizită oficială în Iran la 18 decembrie, dar cum relatările din ţară erau din ce în ce mai sumbre, s-a întors în grabă la Bucureşti în 20 decembrie. A încercat cu disperare să înăbuşe tulburările de la Timişoara, care cuprinseseră acum şi alte oraşe. Le-a ordonat comandanţilor de armată din Timişoara să suprime rebeliunea prin orice mijloace, însă nu s-a produs nicio schimbare importantă. La Bucureşti, în 21 decembrie, susţinătorii săi au organizat un miting de amploare în piaţa mare din faţa sediului partidului, aşteptându-se probabil să se repete succesul unei adunări asemănătoare din august 1968, când denunţarea de către Ceauşescu a invadării Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia îi atrăsese o popularitate fără precedent. Ceauşescu şi-a început discursul punând frământările de la Timişoara pe seama „huliganilor” incitaţi de „elemente străine”, referindu-se la maghiarii iredentişti, un alt apel la sentimentele naţionale ale românilor, însă mulţimea a început să-l huiduie, iar Ceauşescu, surprins, nu a mai putut să-şi încheie discursul. Au izbucnit violenţele, iar trupele de Securitate şi armata au folosit forţa brută pentru a pune capăt demonstraţiilor. Numeroşi protestatari au fost ucişi.

Sfârşitul a venit rapid. În data de 22 decembrie, Ceauşescu a decis organizarea unui alt miting al susţinătorilor partidului. S-a dovedit o greşeală fatală. Ministrul Apărării retrăsese deja armata din confruntările directe cu demonstranţii. Încă dinainte ca dictatorul să-şi înceapă discursul, mulţimi masive au atacat sediul partidului, iar Ceauşescu şi soţia sa au fugit de pe acoperişul clădirii cu elicopterul. În cele din urmă au aterizat la nord de Bucureşti, de unde au fost preluaţi de unităţi ale armatei şi transportaţi la o bază militară din Târgovişte. Grupul de comunişti de la Bucureşti din jurul lui Ion Iliescu era acum