hotărât să preia puterea şi a dat ordin ca soţii Ceauşescu să fie judecaţi pentru genocid. A urmat un simulacru de proces. La 25 decembrie, soţii Ceauşescu au fost declaraţi vinovaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi numaidecât. Graba ruşinoasă cu care a fost tratată problema sugerează că Iliescu şi cercul său erau nerăbdători să-i elimine cât mai repede pe soţii Ceauşescu, ca nu cumva, în cadrul unui proces normal, să dezvăluie prea multe detalii cu privire la mecanismele interne ale dictaturii sale şi la personalul implicat. Era un început de rău augur pentru noua Românie. 7 După 1989

Cei douăzeci şi ceva de ani de după evenimentele din decembrie 1989 pot fi consideraţi o perioadă de tranziţie, deşi la început nu a fost clar ce direcţie avea să urmeze evoluţia politică. În scurt timp a devenit clar că legăturile României cu Europa, consolidate în aproximativ două secole, fuseseră grav afectate de experimentul comunist, motiv pentru care anii 1990 şi deceniul următor sunt uneori numiţi epoca „întoarcerii către Europa”. Descrierea este oportună, dacă pornim de la premisa că România părăsise Europa în timpul perioadei comuniste. Cu toate acestea, Cortina de Fier era mai poroasă, chiar şi în cazul României, decât se recunoaşte adesea.

Politica

După un amestec iniţial încurcat de tendinţe politice, una dintre ele, orientată spre o democraţie parlamentară în stil european şi spre integrarea în organizaţiile economice şi de securitate occidentale, a căpătat treptat cea mai mare importanţă. Cu toate acestea, regimul comunist îşi lăsase amprenta în numeroase zone ale vieţii publice, îndeosebi în ceea ce priveşte mentalitatea clasei politice şi manageriale. Prin urmare, în primii ani de tranziţie, foştii comunişti, cum i-am putea numi, care au dominat viaţa politică, au fost nevoiţi să se adapteze la unele metode nefamiliare. Majoritatea au recunoscut până la urmă că apropierea de Occident era un lucru înţelept, iar membrii elitei de dinainte de 1989, îndeosebi cei din eşalonul secund, au fost principalii responsabili de reluarea legăturii ţării cu Vestul. Forţele adversare foştilor comunişti au jucat de asemenea un rol important în restabilirea relaţiilor cu Europa, însă în anii 1990 aceste tabere şi grupuri au avut doar rareori un ţel comun. Toate aceste ambiţii şi ezitări – stânga, dreapta şi centru – explică o bună parte din complexitatea acelei epoci.

Foştii comunişti dispuneau de un instrument util cu care să făurească România nouă şi să se menţină la putere : Frontul Salvării Naţionale (FSN). Scopul iniţial al organizaţiei, aşa cum era înţeles de membrii săi democratici şi proeuropeni, era acela de supervizor nonpartizan al restaurării unui sistem parlamentar, pluralist, care să asigure cea mai amplă activitate politică şi libertatea de expresie. Însă foştii comunişti, care controlau FSN-ul, l-au înregistrat ca partid politic la 6 februarie 1990 şi şi-au anunţat intenţia de a participa la alegerile pentru preşedinţia republicii şi parlament din mai. Cele două „partide istorice” din perioada interbelică – Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat (PNŢCD), cum se numea acum, şi Partidul Naţional-Liberal (PNL) –, care luaseră din nou fiinţă în ianuarie, au obiectat intens în faţa acestor manevre, deoarece FSN-ul urma să aibă un avantaj incorect la alegeri, prin controlul aparatului administrativ guvernamental, al instituţiilor economice şi al presei. Prin urmare, s-au retras din FSN. Ion Iliescu (n. 1930), fost înalt oficial al Partidului Comunist care se conturase ca lider, a apelat la clasa muncitoare pentru apărarea Frontului (şi a naţiunii) de partidele istorice, care, pretindea el, erau hotărâte să restabilească vechea ordine dominată de monarhie, privilegiu de clasă şi avere. La ordinele lui Iliescu, FSN-ul dominat de comunişti a organizat transportul a mii de mineri din Valea Jiului la Bucureşti, la sfârşitul lunii ianuarie, ca să-i intimideze şi să-i atace pe adversarii FSN-ului.

Frontul a avut într-adevăr un avantaj clar în faţa rivalilor săi la alegerile din primăvara anului 1990. S-a folosit de controlul său deplin asupra guvernului şi a presei, îndeosebi a televiziunii, pentru a desfăşura o campanie agresivă. S-a prezentat ca apărătorul patriotic al independenţei şi integrităţii teritoriale a României atât în faţa Uniunii Sovietice, cât şi a Ungariei şi a promis să menţină reţeaua socială instituită în timpul regimului comunist. De asemenea, Frontul a beneficiat de pe urma lipsei de organizare a PNŢCD-ului şi PNL-ului, ai căror lideri nu au înţeles imediat proporţiile schimbării care se produsese în climatul mental şi în aspiraţiile materiale ale ansamblului populaţiei în cele patru decenii de până atunci. Aceştia erau de părere că partidele lor îşi puteau recăpăta uşor însemnătatea de care se bucuraseră în perioada interbelică. Însă consecinţele epurării elitelor politice şi economice, atât la oraş, cât şi la sat, din anii 1950 au devenit în scurt timp evidente. Liderii opoziţiei au descoperit că pierduseră electoratul social care îi susţinuse odinioară. Noile împrejurări au făcut cooperarea dintre naţional-ţărănişti şi liberali imperios necesară, însă aceştia nu au putut lăsa la o parte vechile rivalităţi şi ambiţii partizane.

FSN a obţinut o victorie covârşitoare în turul final al alegerilor din mai. Ion Iliescu a câştigat 85% din voturi pentru funcţia de preşedinte, faţă de cele 10% ale candidatului liberal Radu Câmpeanu şi 4,3% ale naţional-ţărănistului Ion Raţiu. De asemenea, FSN a devenit partidul majoritar din parlament, primind 66,3% din voturi, faţă de 6,4% pentru PNL şi 2,6% pentru PNŢCD. Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), care îi reprezenta pe maghiarii din Transilvania, a primit 7,2%, dovadă că maghiarii menţinuseră un front unit, în ciuda diversităţii considerabile de opinie din rândul lor. Victoria FSN-ului a arătat cât de atrăgătoare au continuat să fie anumite aspecte ale regimului Ceauşescu – beneficiile sociale şi naţionalismul – pentru segmente mari de populaţie, tendinţă pe care Iliescu şi apropiaţii săi au conştientizat-o şi au exploatat-o în mod eficient. Alegerile au scos