termen lung avea să fie pierderea propriei identităţi. Dacă limba este considerată un indicator al etnicităţii, atunci pericolul disoluţiei comunităţii nu era câtuşi de puţin îndepărtat, deoarece doar 16% dintre cei care se considerau romi mai vorbeau propria limbă, romani.

Probabil cel mai mare succes al CDR-ului l-au constituit acţiunile sale decisive de apropiere de Occident. Intenţia sa de a deveni un partener deplin al Europei era astfel clară. Primul pas a fost aderarea la NATO şi, pentru a-şi îmbunătăţi perspectivele, CDR a sprijinit întru totul intervenţia alianţei în Kosovo în primăvara anului 1999, deschizând spaţiul aerian românesc avioanelor de război ale NATO şi alăturându-se embargoului impus Serbiei. Astfel, a inversat politica de sprijinire masivă a Serbiei adoptată de Iliescu. Preşedintele Constantinescu a rămas neclintit în susţinerea campaniei NATO, în ciuda opoziţiei puternice a opiniei publice din România.

Spiritul vremii

Viaţa culturală şi intelectuală din primul deceniu de după prăbuşirea regimului comunist a revenit oarecum la atmosfera şi stilul epocii interbelice. Deschiderea remarcabilă la cele mai diverse opinii asupra naturii şi funcţiilor literaturii sau istoriei şi a libertăţii de a crea, abundenţa revistelor literare şi istorice, varietatea de expresie pe care o promovau, proliferarea editurilor şi renaşterea unei pieţe libere pentru cărţi, revenirea antreprenorilor culturali de toate felurile şi retragerea statului ca supraveghetor omnipotent al ideilor, scriitorilor şi editorilor au fost însufleţitoare atât pentru generaţiile mai tinere sau mai vechi de scriitori şi oameni de ştiinţă, cât şi pentru publicul cititor. În mod paradoxal, disoluţia ordinii şi ierarhiilor după 1989 şi chiar dispariţia normelor impuse de sus, îndeosebi a mecanismelor cenzurii, au creat confuzie, mai ales în literatură, deoarece genurile noi, adesea populare, şi noii scriitori, mulţi fără antecedente, au apărut brusc şi au concurat cu autorii consacraţi. Îndoielile cu privire la valorile care trebuiau respectate şi şovăiala privind direcţia de urmat au caracterizat acest deceniu. Situaţia reflecta incertitudinile din viaţa politică. Cu toate acestea, în cultură, ca şi în politică, tendinţa de reluare a legăturilor strânse cu Europa era fără echivoc. La fel ca în perioada interbelică, predomina adaptarea, şi nu imitaţia.

Şi în istorie, prăbuşirea vechilor structuri inhibatoare a determinat aceeaşi efervescenţă tipică pentru viaţa intelectuală din anii 1990. În Institutele de Istorie ale Academiei Române şi în universităţi, oamenii de ştiinţă se bucurau de flexibilitate în alegerea temelor de cercetare şi îşi exprimau cu o libertate neobişnuită opiniile asupra unor subiecte controversate. Au revenit asupra subiectelor neglijate, precum carierele politicienilor „burghezi” şi românii din Bucovina şi Basarabia sovietice, şi au abandonat temele care se bucuraseră de o atenţie exagerată, precum Partidul Comunist şi mişcarea clasei muncitoare. În anumite privinţe, au pus abordarea evoluţiei istorice a românilor în acord cu normele ştiinţifice interbelice. Însă, în acelaşi timp, şi-au extins propriile realizări din perioada comunistă : accentul pe istoria socială şi economică, publicarea ştiinţifică de documente şi ediţii critice din întreaga istorie a României şi progresele însemnate din ştiinţele auxiliare. La fel ca înaintea Primului Război Mondial, şi-au intensificat în aşa măsură contactele externe, încât cercetarea, predarea şi studiile postuniversitare din străinătate au devenit o etapă constantă în cariera unui istoric. Astfel, istoricii au luat parte la restabilirea generală a legăturilor cu Europa, aducându-şi în acelaşi timp propriile contribuţii la studiul istoriei continentului.

Dintre instituţiile de seamă, Biserica Ortodoxă Română a reprezentat excepţia în ceea ce priveşte îmbrăţişarea generală a Europei. Structurile sale supravieţuiseră intacte epocii comuniste în bună parte datorită relaţiei bune pe care patriarhul Justinian şi succesorii săi o întreţinuseră cu regimul comunist. Această poziţie a fost intens criticată în perioada imediat următoare prăbuşirii regimului, în 1989. Mulţi dintre înalţii prelaţi aveau remuşcări din pricina colaborării lor cu regimul comunist şi a neputinţei de a lua atitudine împotriva presiunii neobosite a acestuia asupra clerului şi credincioşilor. Patriarhul Teoctist Arăpaşu (1915-2007 ; patriarh, 1986-2007), în faţa dezamăgirii profunde la adresa sa, în special în rândul clerului şi al studenţilor la Teologie, a demisionat în ianuarie 1990 şi s-a retras la o mănăstire până în aprilie, când Sfântul Sinod i-a cerut să se întoarcă. Cu timpul, criticile şi criza au slăbit, pe măsură ce mirenii şi prelaţii, mulţi fără tragere de inimă, au ajuns să accepte înţelegerea dintre Biserică şi Partidul Comunist, considerând-o crucială pentru supravieţuirea Bisericii.

Liderii Bisericii au început munca de reconstrucţie în primele luni ale anului 1990. Au încercat să redea pe deplin locul pe care îl avusese Biserica în viaţa publică în perioada interbelică. Au insistat să fie recunoscută ca Biserică naţională, iar poziţia sa privilegiată să fie consfinţită prin lege. Aşadar, liderii religioşi se opuneau unei separări a Bisericii de stat, ceea ce, după părerea lor, ar fi constituit o repudiere a implicării profunde a Bisericii în dezvoltarea istorică a poporului român. Au preferat să menţină symphonia, sau armonia, dintre Biserică şi stat moştenită din tradiţia bizantină, relaţie în care misiunea spirituală a uneia completa preocupările lumeşti ale celuilalt, în folosul credincioşilor. Însă cereau ca statul să nu se mai amestece în treburile interne ale Bisericii şi să-i recunoască autonomia administrativă. Guvernele succesive din acest deceniu au părut să accepte esenţa argumentului conducerii Bisericii şi i-a oferit tratament preferenţial. Astfel, au trecut cu vederea solicitările Bisericilor minoritare şi ale numeroaselor grupări laice ca Biserica să fie separată de stat, în conformitate cu practica din multe democraţii occidentale. Cât despre conflictul dintre Biserica Ortodoxă şi noua Biserică Greco-Catolică cu privire la restituirea clădirilor şi altor proprietăţi ale celei din urmă, nici guvernul PDSR şi nici guvernul CDR nu au fost dispuse să intervină. Neluând măsuri, ele au reafirmat supremaţia Bisericii Ortodoxe.

Formă şi fond

Alegerile prezidenţiale şi parlamentare din noiembrie 2000 păreau, la prima vedere, să indice o revenire la neocomunismul de la începutul anilor 1990. Ion Iliescu a câştigat mandatul în al doilea tur, cu două treimi din voturi, iar