Moscova nu renunţase niciodată la pretenţiile ei asupra Transcaucaziei, regiune care înainte de Revoluţie furniza Rusiei două treimi din producţia de ţiţei, trei sferturi din cea de mangan şi un sfert din cea de cupru, ca şi o însemnată parte din produsele tipice climatului subtropical. Comuniştii aşteptau un moment potrivit pentru a recâştiga controlul asupra regiunii. Cucerirea s-a desfăşurat în două etape – aprilie 1920/februarie 1921—după o strategie bine pusă la punct, care a îmbinat agresiunea militară din afară cu subversiunea internă. Factorii cruciali care au permis Moscovei să îşi restabilească dominaţia asupra Transcaucaziei au fost politica de neamestec adoptată de marile puteri, în primul rând de Marea Britanie, şi neutralitatea binevoitoare a liderului turc, Kemal Atatiirk. Kemal renunţase la ambiţiile panislamice şi panturceşti ale fostului Imperiu Otoman şi a acceptat reintrarea Caucaziei sub stăpânirea ruşilor, în schimbul angajamentului Moscovei de a nu provoca agitaţii comuniste în Turcia şi de a-i acorda acesteia sprijin împotriva Aliaţilor.

Preparativele pentru campania din Caucaz au început în mai 1920, când Lenin a dat ordin să fie ocupate Azerbaidjan-ul şi Georgia. În luna următoare, Comitetul Central al Partidului Comunist Rus a creat un Secretariat Caucazian (Kavbiuro), sub conducerea unuia din apropiaţii lui Stalin, georgianul Sergo Ordjonikidze. Menirea noului organism era să impună autoritatea Rusiei în Caucaz şi, pornind de aici, să furnizeze sprijin mişcărilor „antiimperialiste” din Orientul Mijlociu. Kavbiuro-ul colabora îndeaproape cu comandamentul Armatei a XI-a Roşie, cea care urma să aducă la îndeplinire ordinul de cucerire.

Azerbaidjan-ul a căzut primul. În amiaza zilei de 27 aprilie 1920, reprezentanţi ai Partidului Comunist din Azerbaidjan au înmânat guvernului de la Baku un ultimatum prin care îi cereau să demisioneze în termen de douăsprezece ore. Înainte ca termenul să fi expirat, Armata a XI-a Roşie a trecut graniţa şi în ziua următoare a pătruns în Baku, fără să întâmpine vreo rezistenţă. Ordjonikidze a instaurat din prima clipă un regim de teroare, ordonând arestarea şi executarea unui număr de politicieni azeri, inclusiv primul ministru şi şeful statului major al armatei.

Trupele ruse şi-au continuat înaintarea spre capitalele Armeniei şi Georgiei. Operaţiunea a trebuit însă oprită la 25 aprilie, când o forţă comună polono-ucraineană a invadat Ucraina (vezi mai jos, pp. 269-270). La 4 mai, Lenin i-a ordonat lui Ordjonikidze să retragă unităţile care pătrunseseră deja pe teritoriul georgian. Trei zile mai târziu, guvernul sovietic încheia cu Georgia un tratat prin care îi recunoştea independenţa şi se angaja să nu se amestece în afacerile ei interne. Printr-o clauză secretă, Georgia accepta legalizarea Partidului Comunist. Serghei Kirov, numit emisar al Moscovei la Tiflis, şi-a început imediat acţiunea de pregătire a cuceririi Georgiei. În iunie, Rusia a semnat un tratat similar cu Armenia. Războiul ruso-polonez le-a oferit celor două republici un scurt răgaz.

Campania din Caucaz a fost reluată în decembrie 1920, odată cu încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Polonia.

Sovietizarea Armeniei a intervenit în mijlocul disputei teritoriale dintre Armenia şi Turcia asupra Anatoliei Orientale, zonă pe care Aliaţii o atribuiseră turcilor prin tratatele de pace, dar pe care armenii o revendicau şi continuau să o ocupe. Spre sfârşitul lunii septembrie 1920, turcii au trecut la contraatac. Soarta bătăliei înclinând în favoarea Turciei, Moscova nu a întârziat să profite de situaţia dificilă a Armeniei şi, la 27 noiembrie, Lenin şi Stalin i-au dat instrucţiuni lui Ordjonikidze să pătrundă pe teritoriul Armeniei pentru a opri ofensiva turcească. Două zile mai târziu, misiunea diplomatică rusă de la Erevan a transmis guvernului armean dominat de Partidul Daşnakţutiun un ultimatum, cerând transferarea imediată a puterii unui „Comitet Revoluţionar al Republicii Sovietice Socialiste a Armeniei”, format în Azerbaidjan. Armenii au salutat intervenţia sovietică, care îi salva de ofensiva turcească. În decembrie 1920, Armenia a devenit republică sovietică, fiind condusă iniţial de o coaliţie formată din comunişti şi daşnaci.

Georgia se vedea astfel încercuită. Urmare a tratatului încheiat cu Rusia Sovietică în mai 1920, guvernul de la Tiflis dispusese eliberarea din închisoare a unui număr de aproape 1 000 de comunişti, care pregăteau acum terenul pentru o insurecţie armată. În decembrie 1920, Ordonikidze şi Stalin erau pe punctul de a declanşa invadarea Georgiei, dar Moscova a ordonat amânarea acţiunii. Lenin avea îndoieli serioase în legătură cu oportunitatea unui atac asupra republicii caucaziene. Comandantul şef al Armatei Roşii, S. S. Kamenev, se opunea cu tărie acestui plan, motivând că Armata a XI-a, confruntată cu un val masiv de dezertări, nu putea primi întăriri atâta vreme cât în Rusia revoltele ţărănimii continuau. Considerente de politică externă ar fi făcut de asemeni nepotrivită o invazie în Georgia. La începutul anului 1921, în contextul colapsului economic şi al tulburărilor din mediul rural, Politburo-ul lua în considerare ideea abandonării comunismului de război şi a trecerii la o politică economică mai liberală. În această eventualitate, Rusia ar fi avut nevoie de credite şi investiţii occidentale masive, pe care o eventuală agresiune împotriva Georgiei le-ar fi putut bloca.

Georgia ar fi supravieţuit poate, dacă Stalin şi Ordjonikidze, nerăbdători să cucerească ţara lor natală, nu ar fi exercitat presiuni neîncetate asupra lui Lenin. Dându-i-se să înţeleagă că Aliaţii considerau Georgia inclusă în sfera de influenţă a Rusiei, Lenin a cedat în cele din urmă presiunilor. La 26 ianuarie, Ordjonikidze a primit undă verde. Această ultimă cucerire teritorială rusească din perioada de până la 1939 s-a desfăşurat după un scenariu devenit clasic. Mai întâi, în zilele de 11-12 februarie 1921, a avut loc „revolta” maselor populare nemulţumite, începută— la instigările Kavbiuroului – într-o regiune disputată de la graniţa dintre Georgia şi Armenia. A urmat apoi sprijinul „prietenesc” al Armatei a XI-a. La 16 februarie, unităţi ale acestei armate au pătruns pe teritoriul Georgiei, venind dinspre Azerbaidjan şi înaintând spre Tiflis. La operaţiune au luat parte şi trupele de cavalerie ale lui Budionîi. La 25 februarie, după o rezistenţă de câteva zile, georgienii, copleşiţi de forţele ruse, au fost nevoiţi să capituleze, iar Tiflis-ul a căzut în mâinile inamicului. Lupta fiind inegală, restul ţării a cedat şi el,