un adăpost, dar, în acea noapte, în 7 octombrie, fusese de ajuns. Ruinele caselor se prăbuşeau şi, câteva ore mai târziu, când liniştea stranie şi tulburătoare s-a instalat peste Molching, unitatea LSE din regiune a auzit ceva. Un ecou. Acolo jos, undeva, o fată bătea cu un creion într-un bidon de vopsea.

Cu toţii s-au oprit, şi-au ciulit urechile şi, când au auzit din nou sunetul, au început să sape.

OBIECTE PASATE DIN MÂNĂ-N MÂNĂ Bucăţi mari de ciment şi ţigle de pe acoperiş. O parte dintr-un perete pe care era pictat un soare care picura. Un acordeon care nu părea prea vesel trăgând cu ochiul prin cutia roasă.

Au îndepărtat totul.

După ce o altă bucată de perete dărâmat a fost înlăturată, unul dintre ei văzu părul hoţului de cărţi.

Bărbatul avea un râs atât de frumos! Aducea pe lume un nou-născut.

– Nu pot să cred, e-n viaţă!

Era atât de multă bucurie printre bărbaţii care sporovăiau şi strigau, dar eu nu puteam să le împărtăşesc pe deplin entuziasmul.

 

Mai devreme, îl ţinusem pe papa al ei într-o mână şi pe mama în cealaltă. Ambele suflete erau atât de moi!

 

Mai departe, corpurile lor erau întinse pe jos, ca şi ale celorlalţi, încântătorii ochi de argint ai lui papa deja începeau să ruginească, iar buzele de carton ale mamei încremeniseră pe jumătate deschise, cel mai probabil în forma unui sforăit incomplet.

 

Mâinile salvatoare au tras-o pe Liesel afară şi i-au curăţat rămăşiţele de moloz de pe haine.

– Fetiţo, au zis ei, sirenele au pornit prea târziu. Ce făceai în subsol? Cum de ai ştiut?

Ceea ce nu au observat ei a fost că fata încă ţinea cartea în mână. A răspuns ţipând. Ţipătul strident al celui rămas în viaţă.

– Papa!

A doua oară. Faţa i s-a ridat când a atins o notă mai înaltă, îngrozită.

– Papa, papa!

Au trecut-o din mână în mână în timp ce ea ţipa, urla şi plângea. Nu ştia încă dacă era rănită, pentru că s-a zbătut, s-a eliberat şi a căutat, şi a urlat în continuare.

 

Încă ţinea strâns cartea.

Ţinea cu disperare cuvintele care îi salvaseră viaţa.

A nouăzeci şi opta zi

În primele nouăzeci şi şapte de zile de la întoarcerea lui Hans Hubermann, în aprilie 1943, totul a fost în regulă. Adesea, se gândea cu tristeţe că fiul lui lupta la Stalingrad, dar spera că o parte din norocul lui se afla şi în sângele băiatului.

 

În a treia sa noapte petrecută acasă, a cântat la acordeon în bucătărie. O promisiune era o promisiune. Au fost muzică, supă şi glume, şi râsetele unei fete de paisprezece ani.

– Saumensch, o avertiză mama, nu mai râde aşa de tare. Glumele lui nu sunt atât de amuzante. Şi mai sunt şi murdare…

După o săptămână, Hans se întoarse la datorie, ducându-se în oraş la unul dintre birourile armatei. A spus că acolo existau rezerve bune de ţigări şi mâncare şi uneori aducea acasă nişte biscuiţi sau gem. Era ca în zilele bune. Un raid nesemnificativ în mai. Un „Heil Hitler” pe ici, pe colo şi totul era bine.

Până în a nouăzeci şi opta zi.

O MICĂ AFIRMAŢIE A UNEI BĂTRÂNE Pe strada München, ea zise:– Doamne, Isuse Hristoase, aş vrea să nu-i aducă pe aici. Aceşti evrei blestemaţi înseamnă numai ghinion. Sunt un semn rău. De fiecare dată când îi văd, ştiu că totul se va duce de râpă.

Aceeaşi doamnă în vârstă anunţase venirea evreilor prima dată când îi văzuse Liesel. În esenţă, faţa ei era ca o prună şi albă ca hârtia. Ochii ei erau de un albastru-închis, ca o venă. Şi predicţia ei a fost corectă.

 

În miezul verii, Molchingului i s-a arătat un semn al lucrurilor ce vor veni. A apărut în peisaj ca întotdeauna. La început, capul care se clătina al unui soldat şi arma lui împungând aerul. Apoi, şirul zdrenţăros al evreilor înlănţuiţi.

De data aceasta, singura diferenţă a fost că veneau din direcţia opusă. Erau duşi spre oraşul vecin, Nebling, pentru a curăţa străzile şi a îndepărta dărâmăturile, curăţenie pe care armata refuzase să o facă. În seara acelei zile, au mărşăluit încet, înapoi spre lagăr, obosiţi, învinşi.

Din nou, Liesel l-a căutat pe Max Vandenburg, gândindu-se că ar fi putut ajunge la Dachau fără să treacă prin Molching. Nu era acolo. Nu de data aceasta.

Doar oferiţi-i puţin timp, pentru că, într-o după-amiază caldă de august, Max, cu siguranţă, va mărşălui prin oraş, împreună cu restul. Însă, spre deosebire de ceilalţi, el nu va privi strada. Nu se va uita la întâmplare, prin tribuna întâi a Führerului.

UN FAPT DESPRE MAX VANDENBURG Printre feţele de pe strada München, va căuta o fată care fura cărţi.

Cu această ocazie, în iulie, la data calculată mai târziu de Liesel ca fiind a nouăzeci şi opta zi de la întoarcerea lui papa, ea studia lunga coloană de evrei jalnici – căutându-l pe Max. Dacă nu altceva, măcar alina durerea pe care i-o provoca vederea lor.

„Ăsta e un gând groaznic”, va scrie ea în pivniţa din strada Himmel, dar ştia că este adevărat. Durerea de a-i privi. Dar durerea lor? Durerea încălţărilor împleticite şi a torturii, şi a porţilor lagărului care se închideau?

 

Au trecut pe acolo de două ori în decurs de zece zile şi, nu la multă vreme după aceea, femeia anonimă, cu faţa ca o prună s-a dovedit a fi avut dreptate. Cu siguranţă, suferinţa venise şi, dacă ei au fost în stare să-i învinovăţească pe evrei pentru că au reprezentat un avertisment sau un prolog, mai bine l-ar fi învinovăţit pe Führer şi expediţia lui în Rusia, deoarece acestea