Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖

Markus Zusak

Hoţul de cărţi

Pentru Elisabeth şi Helmut Zusak, cu dragoste şi admiraţie

Prolog     Un lanţ muntos de dărâmături

în care naratoarea se prezintă:

pe ea însăşi, culorile şi pe hoţul de cărţi

Mai întâi, culorile.

Apoi, oamenii.

Aşa văd lucrurile de obicei.

Sau, cel puţin, aşa încerc.

UITE UN MIC ADEVĂR: Vei muri.

Încerc, cu toată onestitatea, să fiu veselă cu privire la acest subiect, deşi majoritatea oamenilor sunt stânjeniţi să creadă în mine, în ciuda protestelor mele. Vă rog, aveţi încredere în mine! Cu siguranţă, pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Şi astea-s doar cele cu litera a. Doar nu mă ruga să fiu drăguţă. Drăguţă nu are nimic de-a face cu mine.

REACŢIE LA ADEVĂRUL MAI SUS-MENŢIONAT Vă îngrijorează? Insist să nu vă fie teamă. Sunt dreaptă mai presus de toate.

Desigur, o prezentare.

Un început.

Unde îmi sunt manierele?

Aş putea să mă prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevărat necesar. Mă veţi cunoaşte îndeajuns de bine şi destul de curând, în funcţie de o diversitate de variabile. Este suficient să spun că, într-un anumit moment, voi sta deasupra voastră, pe cât de blând cu putinţă. Sufletele voastre vor fi în braţele mele. O culoare va fi atârnată pe umărul meu. Vă voi purta departe, uşurel.

În acel moment, veţi zăcea acolo (rar găsesc oameni în picioare). Veţi fi înveliţi de propriile trupuri. Ar putea avea loc o descoperire; un ţipăt va rămâne în aer răsunând. Singurul sunet pe care îl voi auzi după aceea va fi propria respiraţie şi sunetele mirosului şi al paşilor mei.

Întrebarea este: Ce culoare va avea totul în clipa când voi veni după voi? Ce va zice cerul?

Personal, îmi place cerul ciocolatiu. Ciocolată amară, amară. Oamenii spun că mi se potriveşte. Totuşi, încerc să mă bucur de fiecare culoare pe care o văd – de întreg spectrul. Un miliard de arome, niciuna dintre ele la fel, şi un cer pe care să îl savurez încet. Alină stresul. Mă ajută să mă relaxez.

O MICĂ TEORIE Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite. Galbenuri cernite, nuanţe de albastru pătate pe nori. Întunecimi de nepătruns. În domeniul meu, mi se pare important să le observ.

Aşa cum am menţionat deja, singura mea consolare este distracţia. Mă ţine să nu înnebunesc. Mă ajută să rezist, având în vedere perioada de când practic această slujbă. Problema este: Cine mi-ar putea lua locul vreodată? Cine ar putea interveni, în timp ce eu iau o pauză într-o destinaţie de vacanţă cu iz de staţiune oarecare, fie că e tropicală sau potrivită pentru o excursie la schi? Bineînţeles, răspunsul este: Nimeni – ceea ce m-a obligat să fac din distracţie vacanţă. Nu mai e nevoie să zic că merg în vacanţă treptat. În culori.

Totuşi, ai putea întreba, de ce are nevoie de o vacanţă? De la ce trebuie ea să-şi distragă atenţia?

Ceea ce mă aduce la următorul punct.

Este vorba despre oameni.

Supravieţuitorii.

Ei sunt cei la care nu pot suporta să mă uit, deşi, în multe ocazii, nu reuşesc. Caut intenţionat culorile pentru a-mi abate atenţia de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămaşi în urmă fărâmiţându-se prin mozaicul conştientizării, disperării şi surprizei. Ei au inimi străpunse. Au plămânii frânţi.

Ceea ce, la rândul său, mă aduce la subiectul despre care vă povestesc în această seară sau astăzi, sau în orice oră ori culoare. Este povestea unuia dintre acei supravieţuitori eterni – un expert în a fi lăsat în urmă.

De fapt, este o povestioară, printre altele, despre:

• o fată;

• nişte cuvinte;

• un acordeonist;

• nişte nemţi fanatici;

• un boxer evreu;

• şi destul de multe furtişaguri.

L-am văzut pe hoţul de cărţi de trei ori.

Sus este ceva alb. Un alb care orbeşte.

Cel mai probabil, unii dintre voi se gândesc că albul nu este cu adevărat o culoare şi tot felul de prostii învechite de genul ăsta. Ei bine, eu vă spun că este. Albul este fără îndoială o culoare şi, după părerea mea, nu cred că vreţi să ne certăm.

UN ANUNŢ LINIŞTITOR Vă rog, fiţi calmi, în ciuda ameninţării precedente. Numai gura e de mine… Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. Sunt doar un rezultat.

Da, era alb.

Era de parcă tot globul a fost acoperit cu zăpadă. Ca şi cum era tras pe deasupra, cum tragi pe tine o bluză. Lângă linia de cale ferată, se vedeau urme de paşi adânci până la fluierul piciorului. Copacii erau acoperiţi cu pături de gheaţă.

După cum vă aşteptaţi, cineva murise.

Nu l-au putut lăsa pe jos. În acel moment, nu era o problemă aşa de mare, dar, foarte curând, calea ferată ar fi fost curăţată şi trenul ar fi trebuit să circule.

Erau doi controlori.

Erau o mamă şi fiica sa.

Un cadavru.

Mama, fiica şi cadavrul rămaseră neclintiţi şi tăcuţi.

– Ei, ce altceva mai vrei să fac?

Controlorii erau unul înalt, celălalt – scund. Omul înalt vorbea mereu primul, deşi nu el era şeful. Se uită la cel