– Ei, veni răspunsul, nu-i putem lăsa aşa, nu?

Cel înalt îşi pierdu răbdarea.

– De ce nu?

Cel mai mic aproape că explodă. Se uită în sus, spre bărbia celui înalt şi strigă:

– Spinnst du? Eşti prost? Dezgustul de pe obrajii săi devenea din ce în ce mai vizibil. Pielea i se întinse. Haide, zise el târându-se prin zăpadă. Îi vom căra pe toţi trei apoi dacă trebuie. Vom anunţa la următorul popas.

Cât despre mine, deja făcusem greşelile cele mai elementare. Nu vă pot explica profunzimea dezamăgirii de sine. La început, făcusem totul cum trebuie:

Am studiat cerul alb, orbitor de la fereastra trenului în mişcare. Practic l-am inhalat, dar totuşi am ezitat. Am cedat, am devenit interesată. De fată. Curiozitatea a câştigat şi m-am mulţumit să stau cât de mult îmi permitea programul pe care-l aveam, şi am privit.

Douăzeci şi trei de minute mai târziu, atunci când trenul s-a oprit, am coborât cu ei.

Un sufleţel era în braţele mele. Am rămas puţin în dreapta lor.

Dinamica pereche de controlori de tren îşi croi drum înapoi la mamă, fată şi micul cadavru. Îmi amintesc limpede că respiraţia mea era zgomotoasă în acea zi. Mă mir că bărbaţii nu m-au observat. Lumea întreagă era încovoiată sub greutatea zăpezii.

Poate zece metri la stânga, fata palidă şi înfometată stătea în picioare, copleşită de ger.

Gura îi tremura.

Braţele reci erau încrucişate.

Pe chipul hoţului de cărţi erau lacrimi îngheţate.

A urmat un semn negru, pentru a înfăţişa extremele nestatorniciei mele, dacă vreţi. Era cel mai întunecat moment dinaintea zorilor.

De această dată, venisem după un om probabil în vârstă de douăzeci şi patru de ani. Era un lucru frumos într-un anumit fel. Avionul încă tuşea. Din ambii plămâni ieşea fum.

Când s-a prăbuşit, a făcut trei crăpături adânci în pământ. Aripile sale erau braţe tăiate. S-a terminat cu fâlfâitul. Cel puţin, pentru această păsăruică metalică.

CÂTEVA ALTE MICI ADEVĂRURI Câteodată, sosesc prea devreme. Mă grăbesc şi unii oameni se agaţă mai mult de viaţă decât era de aşteptat.

După câteva minute, fumul s-a dispersat. Nu mai rămăsese nimic de dat.

Un băiat ajunse primul, cu respiraţia tăiată şi cu ceea ce semăna cu o trusă de scule. Foarte tulburat, se apropie de carlingă şi îl privi pe pilot, controlând dacă este în viaţă, moment la care încă era. Hoţul de cărţi ajunse aproximativ treizeci de secunde mai târziu.

Trecuseră ani, dar am recunoscut-o.

Răsufla cu greu.

Din trusa de scule, înainte de toate, băiatul scoase un ursuleţ de pluş.

Întinse mâna prin geamul spart şi îl puse pe pieptul pilotului. Ursuleţul zâmbitor stătea înghesuit pe trupul distrus şi plin de sânge al bărbatului. Câteva minute mai târziu, mi-am făcut treaba. Era timpul.

Am intrat, i-am desprins sufletul şi l-am purtat uşor afară.

Tot ce rămăsese era trupul, mirosul vag al fumului şi ursuleţul zâmbitor.

Desigur, lucrurile se schimbară atunci când mulţimea începu să se îngrămădească. Orizontul începea să capete culoarea cărbunelui. Din întunecimea de sus nu mai rămăsese decât o mâzgălitură care dispărea rapid.

Prin comparaţie, omul era de culoarea osului. Piele de culoarea unui schelet. O uniformă mototolită. Ochii lui erau reci şi maronii – ca petele de cafea – şi ultima mâzgăleală de sus alcătui ceea ce mie mi se păru o formă ciudată, dar familiară. Un semn.

Mulţimea făcu ceea ce fac mulţimile.

În timp ce îmi croiam drum printre oameni, am observat că fiecare încerca să nu tulbure liniştea. Era un amestec de mişcări sacadate din mâini, propoziţii şoptite şi gesturi stânjenite.

Când m-am uitat înapoi la avion, gura deschisă a pilotului parcă zâmbea.

O ultimă glumă murdară. O altă ironie omenească.

Rămase înfăşurat în uniformă, iar lumina de un cenuşiu tot mai albicios se lupta cu cerul. Aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţii, când mi-am început călătoria departe, o umbră trecătoare apăru din nou, momentul final al unei eclipse – recunoaşterea unui alt suflet plecat.

Vedeţi, eu, doar pentru un moment, în ciuda tuturor culorilor care ating şi se agaţă de ceea ce văd în lume, când un om moare zăresc adesea cu coada ochiului o eclipsă.

Am văzut milioane.

Am văzut mai multe eclipse decât îmi pot aminti.

Ultima oară când am văzut-o, era roşu. Cerul era ca o supă, fierbând şi agitându-se. Pe alocuri, era ars. Firimituri negre şi piper erau împrăştiate prin roşeaţă.

Mai devreme, câţiva copii jucaseră şotronul acolo, pe strada care arăta ca o pagină pătată de ulei. Când am ajuns, încă se auzeau ecouri. Bătăi de picioare în stradă. Copii râzând şi zâmbetele ca sarea, dar dezintegrându-se rapid.

Apoi, bombe.

De data aceasta, totul se întâmplase prea târziu. Sirenele. Ţipetele nebune la radio. Totul prea târziu.

În numai câteva minute, mormane de beton şi pământ erau învălmăşite. Străzile arătau ca nişte vene sparte. Sângele a curs în şuvoaie până când s-a uscat pe stradă, iar trupurile au rămas acolo, ca lemnele după viitură.

Erau încleiaţi de pământ, până la ultimul. Un pachet de suflete.

Ce este destinul?

Nenoroc?

Să fie asta ceea ce i-a lipit de pământ în acest mod? Bineînţeles că nu.

Haideţi să nu fim proşti!

Probabil, a fost vorba de bombele inevitabile, aruncate de oamenii care se ascund în nori.

Câteva ore, cerul rămase de un roşu devastator, ceva gătit la cuptor. Orăşelul german fusese azvârlit în toate părţile încă o dată. Fulgi de cenuşă cădeau atât de frumos şi violet, încât ai fi fost tentat să întinzi limba să-i prinzi, să-i guşti. Numai că ţi-ar fi pârjolit buzele. Ţi-ar fi ars gura.

În mod clar, o văd.

Tocmai voiam să plec când am găsit-o. Stătea îngenuncheată acolo.

Un munte de dărâmături era scris, proiectat şi ridicat în jurul ei. Ţinea strâns cartea.

Pe lângă toate celelalte, hoţul de cărţi îşi dorea cu disperare să se întoarcă în pivniţă, să scrie sau să-şi citească povestea pentru o ultimă dată. Pricep, văd asta atât de evident pe chipul ei. Murea după asta – după siguranţă şi sentimentul de acasă –, dar nu se putea mişca. Nici pivniţa nu mai exista. Era