parte din peisajul ciopârţit.

 

Vă rog din nou, aveţi încredere în mine.

Voiam să mă opresc. Să mă ghemuiesc jos.

Voiam să spun.

„Îmi pare rău, copilă.”

Dar nu este permis.

Nu m-am ghemuit la pământ. Nu am vorbit, în loc de asta, am privit-o puţin. Când s-a putut mişca, am urmărit-o.

 

A scăpat cartea.

A îngenuncheat.

Hoţul de cărţi a urlat.

Cartea ei a fost călcată de mai multe ori în picioare după ce a început curăţarea şi, cu toate că s-au dat ordine să se înlăture doar bucăţile de beton, obiectul cel mai de preţ al fetei a fost aruncat în camionul cu gunoi, moment în care m-am văzut obligată să intervin. M-am urcat şi am luat-o în mână, nerealizând că îi voi citi povestea de sute ori de-a lungul anilor, în călătoriile mele. Voi privi locurile unde ne vom intersecta şi mă voi minuna de ce va vedea fata şi de cum va supravieţui. Asta este tot ce pot face – să o privesc cum intră în rând cu toate lucrurile la care asistasem în acea perioadă.

 

Când mi-o amintesc, văd o lungă listă de culori, dar rezonez cel mai mult cu cele trei în care am văzut-o în carne şi oase. Câteodată, reuşesc să plutesc sus, departe de acele trei momente.

Atunci, le văd alcătuindu-se.

CULORILEROŞU:   ALB:   NEGRU:

Cad una peste alta. Semnul negru mâzgălit pe rotundul alb orbitor, pe roşul gros ca o supă.

Da, câte ceva îmi aminteşte adesea de ea şi, într-unul dintre nenumăratele mele portofele, i-am păstrat povestea pentru a o spune şi altora. Este una dintre nenumăratele pe care le port, fiecare în parte extraordinară. Fiecare fiind o încercare – o uriaşă încercare riscantă – de a dovedi că voi şi existenţa voastră umană meritaţi.

Aici este. Una din câteva.

Hoţul de cărţi.

Dacă aveţi dispoziţie, veniţi cu mine. Vă voi spune o poveste.

Vă voi arăta ceva.

Partea întâi    Manualul groparului

în rolurile principale:

strada himmel – arta saumensching – o femeie cu pumnul de fier – o încercare de sărut – jesse owens – şmirghel – un campion la categoria grea – şi mama tuturor watschen-urilor

Sosirea pe strada Himmel

Acea ultimă dată.

Cerul acela roşu…

Cum ajunge un hoţ de cărţi să îngenuncheze şi să urle lângă un ridicol, unsuros şi ars morman de moloz făcut de om?

Cu ani în urmă, începutul fusese cu zăpadă.

Era timpul. Pentru unul.

UN MOMENT DEOSEBIT DE TRAGIC Un tren mergea repede. Era plin de oameni. Un băiat de şase ani a murit în al treilea vagon.

Fata, care era hoţ de cărţi, şi fratele ei călătoreau spre München, unde urmau să fie încredinţaţi unor părinţi sociali. Acum ştim, desigur, că băiatul nu a mai ajuns.

CUM S-A ÎNTÂMPLAT A fost o criză puternică de tuse. Aproape o criză inspirată şi puţin după aceea – nimic.

După ce a terminat de tuşit, nu a mai rămas nimic, decât nimicnicia vieţii care se îndepărta cu şovăială sau cu o convulsie aproape tăcută. Apoi, ceva năprasnic şi-a găsit calea spre buzele sale de un cafeniu ruginit şi care se cojeau ca vopseaua veche. Într-o nevoie disperată de refacere.

Mama lor dormea.

Am intrat în tren.

Picioarele mele au păşit pe culoarul aglomerat şi palma mea a ajuns peste gura lui într-o clipită.

Nimeni nu a observat.

Trenul gonea mai departe.

Doar fata a băgat de seamă.

 

Înainte de a se trezi, hoţul de cărţi îl visase pe Führer, pe Adolf Hitler. În vis, asista la o adunare la care el vorbea, uitându-se la partea de culoarea scheletului a părului său şi la pătratul perfect al mustăţii sale. Asculta satisfăcută torentul de cuvinte care i se revărsa din gură. Cuvintele sale străluceau în lumină. Într-un moment mai liniştit, chiar se aplecă şi îi zâmbi. Ea îi surâse la rându-i şi zise:

– Guten Tag, Herr Führer. Wie geht’s dir heut?{1}

Nu învăţase prea bine să vorbească, nici să citească, pentru că nu mersese prea des la şcoală. Va afla motivul la timpul cuvenit.

Se trezi chiar atunci când Führerul era pe cale să-i răspundă.

Era ianuarie 1939. Avea nouă ani şi urma să împlinească zece.

Fratele ei era mort.

 

Un ochi se deschise.

Unul încă visa.

Ar fi fost mai bun un vis întreg, dar nu am deloc control asupra acestor lucruri.

Cel de-al doilea ochi se deschise brusc şi mă surprinse, fără îndoială. A fost exact când am îngenuncheat şi i-am extras sufletul, ţinându-l fără vlagă în braţele mele umflate. Se încălzi curând după aceea, dar, când l-am ridicat, spiritul băiatului era moale şi rece ca îngheţata. A început să se topească în mâinile mele. Apoi, să se încălzească. Să se vindece.

Mişcările lui Liesel Meminger erau îngreunate de amorţeală, iar gânduri neclare o năpădeau. „Es stimmt nicht. Aşa ceva nu se întâmplă. Aşa ceva nu se întâmplă.”

Şi zgâlţâitul.

De ce lumea îi zgâlţâie mereu?

Da, ştiu, ştiu. Presupun că are de-a face cu instinctul. De a nega adevărul. În acea clipă, inima ei bătea haotic şi era fierbinte, şi zgomotoasă, atât de zgomotoasă!

 

În mod stupid, am rămas. Am privit.

A urmat mama ei.

S-a trezit cu aceeaşi smucitură violentă.

Dacă nu puteţi să vă imaginaţi, gândiţi-vă la o tăcere stângace. La bucăţi şi bucăţele de disperare care plutesc. Şi la a te îneca în tren.

 

Căzuse din plin zăpadă, iar trenul spre München a fost obligat să se oprească din cauza unor probleme la calea ferată. O femeie jelea. O fată stătea amorţită lângă ea.

Panicată, mama deschise uşa.

Ţinând în braţe micul trup, coborî în zăpadă.

Ce altceva putea face fata decât să o urmeze?

 

După cum aţi aflat, doi controlori au ieşit de asemenea din tren. Au discutat şi s-au certat cu privire la ce trebuiau să facă. Situaţia era cel puţin dezagreabilă. În cele din urmă, au hotărât că toţi trei ar trebui duşi în următoarea localitate şi lăsaţi acolo