De data aceasta, trenul merse fără vlagă prin ţara înzăpezită.

Şchiopăta şi se oprea.

Păşiră pe peron, corpul fiind în braţele mamei fetei.

Se opriră.

Trupul băiatului devenea greu.

Liesel nu avea idee unde se afla. Totul era alb şi, în timp ce zăboveau în gară, nu putea decât să privească lung literele şterse ale panoului din faţa sa. Pentru Liesel, oraşul era lipsit de nume şi acolo fratele ei, Warner, a fost înmormântat două zile mai târziu. Martori au fost un preot şi doi gropari care dârdâiau.

O OBSERVAŢIE O pereche de controlori. O pereche de gropari. Când a trebuit, unul dintre ei a decis. Celălalt a făcut cum i s-a spus. Întrebarea este:Şi dacă celălalt sunt, de fapt, mult mai mulţi?

Greşeli, greşeli, câteodată numai de asta sunt în stare.

Timp de două zile, mi-am văzut de treabă. Am călătorit pe tot globul, ca de obicei, predând suflete pe banda rulantă a eternităţii. Le-am privit rostogolindu-se pasive. M-am avertizat de mai multe ori că ar trebui să păstrez distanţa faţă de înmormântarea fratelui lui Liesel Meminger. Nu am ţinut seama de propriul sfat.

În vreme ce mă apropiam, de la kilometri depărtare, puteam deja vedea un mic grup de oameni stând impasibili în pustietatea înzăpezită. Cimitirul m-a primit ca pe o prietenă şi în curând eram cu ei. Mi-am aplecat capul.

Stând în stânga lui Liesel, groparii îşi frecau mâinile şi bombăneau despre zăpadă şi despre condiţiile în care trebuiau să sape. „E atât de greu să zdrobeşti gheaţa”, şi aşa mai departe. Unul dintre ei nu putea avea mai mult de paisprezece ani. Un ucenic. Când se îndepărtară, o carte neagră căzu inofensivă din buzunarul hainei, fără ştirea lui. Probabil că făcuse vreo douăzeci de paşi.

Câteva minute mai târziu, mama lui Liesel plecă însoţită de preot. Îi mulţumea pentru ceremonie.

Însă fata rămase.

Genunchii ei se cufundară în pământ. Momentul ei sosise. Încă nevenindu-i să creadă, începu să sape. Nu putea fi mort. Nu putea fi mort. Nu putea…

În doar câteva secunde, zăpada îi era încrustată în piele.

Sângele îngheţat era crăpat de-a lungul mâinilor ei.

Undeva în toată zăpada, putea să-şi vadă inima frântă în două. Fiecare jumătate strălucea şi bătea sub tot acel alb. Abia atunci când simţi o mână osoasă pe umăr, îşi dădu seama că mama se întorsese după ea. Era târâtă. Un ţipăt cald îi umplu gâtul.

POATE, O PRIVELIŞTE NEÎNSEMNATĂ, DOUĂZECI DE METRI MAI DEPARTE Când se termină cu târâtul, mama şi fata se opriră şi traseră aer în piept. Ceva negru şi dreptunghiular era adăpostit în zăpadă. Numai fata o văzu. Se aplecă şi o ridică, şi o ţinu cu hotărâre între degete. Cartea avea litere argintii.

Se ţineau de mână.

Îşi luară un ultim rămas-bun scăldat în lacrimi şi se întoarseră, şi plecară uitându-se înapoi de mai multe ori.

Cât despre mine, am mai stat preţ de câteva minute.

Am făcut cu mâna.

Nimeni nu mi-a răspuns.

Mama şi fiica au părăsit cimitirul şi s-au îndreptat spre următorul tren către München.

Amândouă erau slabe şi palide.

Amândouă aveau răni pe buze.

Liesel a remarcat asta în geamul murdar şi înceţoşat al trenului atunci când se urcară, chiar înainte de amiază. După cum a scris chiar hoţul de cărţi, călătoria a continuat ca şi cum totul nu s-ar fi întâmplat.

Când trenul opri la Bahnhof, în München, pasagerii se revărsară ca dintr-un ambalaj rupt. Erau oameni de toate condiţiile sociale, dar, dintre ei, cel mai uşor de recunoscut erau cei săraci. Oamenii nevoiaşi mereu încearcă să se mişte, ca şi cum un loc nou i-ar putea ajuta. Ei ignoră faptul că o nouă versiune a vechii probleme îi va aştepta la capătul călătoriei – ruda pe care te fereşti să o săruţi.

Cred că mama ei ştia asta prea bine. Nu îşi ducea copiii în înalta societate din München, dar se pare că fusese găsită o familie adoptivă şi, în lipsă de altceva, noua familie putea măcar să-i hrănească pe fată şi pe băiat puţin mai bine şi să-i educe cum se cuvine.

Băiatul.

Liesel era sigură că mama îi purta amintirea atârnată peste umăr. Ea îl scăpase. Ea îi văzuse picioarele şi trupul izbind peronul.

Cum de putea să meargă?

Cum de putea să se mişte?

Acesta este genul de lucruri pe care nu le voi cunoaşte niciodată sau înţelege: de ce sunt oamenii capabili.

Îl ridică şi continuă să meargă, cu fata agăţată într-o parte.

Se întâlniră cu autorităţile şi întrebări despre întârziere şi despre băiat au făcut să li se ridice capetele vulnerabile. Liesel rămase în colţul biroului mic şi prăfuit, în timp ce mama ei stătea pe un scaun, cu gândurile ei încleştate.

Urmă haosul de rămas-bun.

Fata îşi îngropă capul în unduirile de lână ale paltonului mamei sale. Şi apoi a fost târâtă din nou.

La distanţă bunicică de periferia Münchenului, se afla un orăşel numit Molching, supranumit, de cei ca tine şi ca mine, Molking. O duceau acolo, pe o stradă numită Himmel.

O TRADUCERE Himmel = Rai

Oricine ar fi fost cel care a numit strada Himmel, cu siguranţă, avea un simţ zdravăn al ironiei. Nu că ar fi fost iadul pe pământ. Dar era al naibii de cert că nici raiul pe pământ nu era.

Cu toate acestea, părinţii sociali ai lui Liesel aşteptau.

Hubermannii.

Aşteptaseră o fată şi un băiat şi urmau să fie plătiţi cu o mică alocaţie pentru că îi îngrijeau. Nimeni nu voia să fie cel care îi va spune Rosei Hubbermann că băiatul nu supravieţuise călătoriei. De fapt, nimeni nu voia să îi zică nimic niciodată. Nu avea un caracter de invidiat, deşi avusese rezultate bune cu copiii adoptaţi în trecut. Aparent, îi îndreptase pe câţiva.

Pentru Liesel,