partidul său, PDSR, şi partenerii săi electorali au câştigat majoritatea mandatelor în ambele camere ale parlamentului. Cu toate acestea, majoritatea alegătorilor reacţionaseră mai puţin la ideologie şi mai mult la experienţa lor practică din anteriorii patru ani de administraţie CDR şi la climatul politic general.

În viaţa politică avuseseră loc două schimbări majore, care au favorizat revenirea lui Iliescu. Prima era haosul din interiorul CDR-ului şi incapacitatea sa de a satisface dorinţa electoratului de a duce un trai mai prosper şi mai sigur. După patru ani de mandat, coaliţia CDR era lipsită de coeziune şi nu era pregătită pentru campania electorală. În plus, suferise o lovitură majoră atunci când preşedintele Constantinescu, probabil descurajat de disidenţă şi de poziţia sa slabă în sondajele de opinie, dar încrezător că Mugur Isărescu putea uni coaliţia pentru a obţine victoria, a anunţat în iulie 2000 că nu avea să mai candideze. A doua schimbare a fost deplasarea lui Iliescu din stânga spre centru, de la marxism la social-democraţia modernă. Acum Iliescu aproba proprietatea privată şi o considera baza unei economii de piaţă şi a prosperităţii naţionale, asigurând guvernele occidentale că el şi partidul său aveau să continue reforma economică internă şi să ducă România mai aproape de integrarea în comunitatea euroatlantică. Şi-a consolidat poziţia democratică, acceptând în 7 septembrie 2000 fuzionarea partidului său cu democraticul PSDR. Astfel, Iliescu era dornic să arate publicului român că partidul său era diferit faţă de cum fusese înainte, adică mai democratic, mai european şi mai dispus să colaboreze productiv cu alte partide democratice. Într-adevăr, în parlament, partidul său a promovat reconcilierea naţională. În acelaşi timp, Iliescu a continuat să distanţeze PDSR-ul de partidele naţionaliste extreme, în special de PRM, cu care a rupt formal orice relaţie. Întărirea acestor schimbări s-a realizat în urma presiunilor exercitate de Uniunea Europeană, care i-a cerut să renunţe la toate afilierile nedemocratice, pentru ca negocierile de integrare a României în UE să decurgă fără probleme.

Alegerile din 2000 le-au oferit mai multe surprize observatorilor publici şi politici. Faptul că Iliescu şi partidul său s-au situat în fruntea tuturor celorlalţi în primul tur şi că CDR, divizată şi incapabilă să mobilizeze sprijin pentru un singur candidat la preşedinţie, a avut rezultate slabe nu era de mirare. Însă faptul că Vadim Tudor, liderul PRM, s-a clasat pe locul al doilea a fost oarecum neaşteptat. Acesta a obţinut 3.178.000 (28,3%) de voturi, faţă de cele 4.076.000 (37%) ale lui Iliescu. Mulţi l-au votat nu fiindcă fuseseră atraşi de poziţia sa politică autoritaristă sau de ostilitatea sa la adresa minorităţilor, ci fiindcă voiau să-şi exprime astfel nemulţumirea faţă de întreaga clasă politică şi să voteze împotriva sistemului. Fuseseră descurajaţi îndeosebi de performanţa partidelor de centru din CDR, care îi dezamăgiseră prin faptul că nu soluţionaseră în mod eficient anumite chestiuni vitale şi nu oferiseră nicio speranţă de îmbunătăţire a situaţiei în viitorul apropiat. Însă acum cei care întorseseră spatele CDR-ului erau extrem de alarmaţi de perspectiva unui guvern PRM, cu Vadim Tudor în fruntea ţării. Prin urmare, în al doilea tur, l-au votat masiv pe Iliescu şi noul PDSR ; acesta a primit 6.697.000 de voturi (66,8%), faţă de cele 3.324.000 (33,2%) ale lui Vadim Tudor. PDSR-ul a câştigat îndeajuns de multe mandate în parlament încât să poată guverna, dar Iliescu a încheiat o alianţă informală cu UDMR-ul şi a obţinut sprijinul PNL-ului, asigurându-şi astfel o majoritate confortabilă. Una dintre victimele alegerilor a fost PNŢCD-ul, care nu a reuşit să intre în parlament şi a obţinut rezultate slabe la alegerile locale, câştigând doar primăria Timişoarei. Partidul s-a dezintegrat în 2001 şi a încetat să mai fie un actor important pe scena politică.

Noul guvern PDSR a fost condus de Adrian Năstase (n. 1950) ca prim-ministru, iar în urma unei decizii a congresului PDSR de la începutul anului 2001, acesta a devenit şi preşedintele partidului. Profesor de drept internaţional şi tânăr membru al elitei Partidului Comunist înainte de 1989, Năstase era hotărât să fie partizanul unei politici pluraliste şi europeniste, înlăturând astfel stigmatul partidului său de succesor al Partidului Comunist. O afirmare puternică a direcţiei în care avea de gând să poarte partidul a fost finalizarea fuziunii formale pe care el şi Iliescu au realizat-o cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) în iunie 2001. Deşi nu avea mulţi membri, PSDR-ul era afiliat la Internaţionala Socialistă şi astfel şi-a ajutat partenerul mai mare să se alăture familiei europene a partidelor democratice, eveniment de mare însemnătate morală pentru noul-denumitul Partid Social-Democrat (PSD). Într-un fel, fuzionarea celor două partide a reprezentat apogeul unei tendinţe generale de unificare a social-democraţiei româneşti vechi de un deceniu.

Ca prim-ministru şi preşedinte al PSD-ului, Năstase şi-a urmărit energic obiectivul de a face din România un stat european şi, prin urmare, capabil să-şi îndeplinească responsabilităţile de putere regională de încredere şi să contribuie la stabilitatea internaţională şi dezvoltarea economică a Europei. În politica internă, a încercat să pună economia românească în acord cu cea a Europei Occidentale, continuând privatizarea marilor întreprinderi de stat şi adaptând în general economia la cerinţele unui sistem orientat spre piaţă. De asemenea, a continuat reconcilierea cu minorităţile. Pe lângă cooperarea parlamentară cu UDMR-ul, în aprilie 2001 guvernul său a susţinut o lege a administraţiei publice care acorda minorităţilor dreptul de a-şi folosi limba în conducerea locală şi în tribunale, acolo unde acestea reprezentau cel puţin 20% din populaţie. De asemenea, Năstase a făcut unele încercări de a reduce incidenţa corupţiei, care domnea în toate sectoarele administraţiei publice, dar, în lipsa unei intervenţii drastice şi perturbatoare, nu s-a putut face nimic împotriva practicilor de clientelism şi favoritism, care deveniseră un mod de viaţă. Năstase însuşi depindea de aşa-numiţii „baroni”, de oligarhiile celor cu legături politice şi ale bogaţilor din numeroase oraşe şi judeţe, care asigurau sprijinul electoral şi financiar crucial pentru PSD.

În ciuda imensului bagaj material şi moral al epocii comuniste, România a avansat astfel spre integrarea