— Nu, făcu Emanuel încurcat.

— Înțeleg. Nu sînteți din partea locului. Dar Beldimanii se numără printre cele mai vechi familii din Dobrogea. Vestitul Leonida Beldiman era bunică-meu. L-am apucat și pe străbunică-meu, Hagi Anton. Și pot spune că darul acesta l-am avut toți din familie, de la Hagi Anton încoace. El l-a avut cel dintîi.

— Ce fel de dar?

— Ah, începu șovăitor Beldiman, cum să vă spun? E un dar curios. Zic că e dar, pentru că nu ne-a învățat nimeni. Se întîmplă așa, că pe la doisprezece-treisprezece ani unuia din băieți încep să-i placă pietrele. Așa a fost și cu tată-meu: la doisprezece ani a îndrăgit pietrele. Fel de fel de pietre mai mari, mai mici, stînci, pietricele… Pietre de tot felul. Și într-o zi a prins de veste tată-său, Leonida, și a început să-l ajute. Dar nu pot spune că l-a învățat, propriu-zis. L-a ajutat doar să le citească…

— Nu prea înțeleg, spuse Emanuel, zîmbind încurcat.

— Da, recunosc, pare curios. E un dar ciudat. Cum să vă spun? Sînt oameni care citesc în stele sau în drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre…

Un talaz crescu peste măsură, se sparse asurzitor și se rostogoli alb pe plajă. Beldiman întoarse capul, privirile i se opriră pe copiii tăvălindu-se în spumă, și zîmbi.

— Uite, bunăoară, cum se întîmplă adineauri cu prietenul dumneavoastră Vălimărescu, continuă el. I-am văzut pe amîndoi și, de departe, mi s-au părut tineri și fericiți și am vrut să văd ce le pregătește viitorul. Am cercetat locul pe care stătuseră. Rareori se întîmplă să nu fie decît nisip curat, fără o singură piatră, fără pietricele. Mi-s de-ajuns cîteva pietre. Chiar pe locul unde se așază omul sau pe alături. Uneori, pietrele cu tîlc se găsesc destul de departe de locul ales de cineva ca să se așeze.

— Le caut din ochi și cînd dau de ele, înțeleg ce se va întîmpla, înțeleg după forma lor sau după anumite colțuri și direcția colțurilor, și culorile pietrei, căci într-o parte e mai întunecată, în altele e mai luminoasă, colorată, vărgată. Și atunci citesc în pietre și înțeleg ce-l așteaptă pe omul care s-a așezat lîngă ele sau, uneori, de-a dreptul pe ele. Pentru că, după cîte m-am lămurit eu, niciodată omul nu se așază la întîmplare. Fiecare se așază după cum îi e scris. N-ai văzut? Te îndrepți spre un loc, ți se pare că e frumos, te pregătești să te așezi acolo, și apoi vezi că e mai frumos locul de alături. Dar cînd te așezi acolo, simți că ceva nu-ți priește și iar te schimbi, pînă ce te înseninezi deodată, și te întinzi și parcă toate sînt dintr-o dată bune și frumoase, parcă toată lumea e a dumitale. Ți-ai găsit locul care ți-era scris și care te aștepta.

Emanuel își stinse țigara strivind-o, afundînd-o încet în nisip, pînă ce-o îngropa în întregime.

— Bine, să spunem că e așa, făcu el, să spunem că fiecare își caută locul care i se potrivește. Dar cum de poți ghici viitorul cercetînd pietrele?

— Nici eu nu știu prea bine cum să vă explic. E un dar de la Dumnezeu. Mă uit la pietre, la pietricele și încep să văd. Uite, începusem să vă povestesc de Vălimărescu, dar m-am luat cu vorba și l-am uitat. Să vă spun cum a fost. Am cercetat locul și am văzut deodată o piatră rea, piatră fără noroc. Sta pe jumătate îngropată în nisip, și așa cum se înfundase singură, cu colțul negru spre miazăzi, rînjind ca o piază-rea, am înțeles că tinerii aceștia nu vor sta mult pe aici. Dar de-abia după ce-am luat-o în mînă și am întors-o pe toate părțile, am văzut cît nenoroc se citea în ea. Azi, mîine primesc telegrama și pleacă… Păcat! oftă trăgîndu-și pălăria pe frunte.

Emanuel îl ascultase, privindu-l adînc în ochi, concentrat. Cînd tăcu, își lăsă amîndouă mîinile în nisip și începu să se joace, scormonind.

— E teribil să poți citi lucrurile acestea triste și tragice…

— Nu sînt întotdeauna triste, îl întrerupse Beldiman. Uite, bunăoară, cînd mă plimbam azi-dimineață m-a impresionat la capătul plajei figura unei femei tinere. Era singura care tăcea, într-un grup vesel și vorbăreț, tăcea cu ochii peste mare, și la răstimpuri întorcea capul și privea pe furiș o familie vecină, privea spre copii. M-am învîrtit pe-acolo mai bine de un ceas, pînă ce-am văzut-o că se ridică și pleacă singură. Și atunci m-am apropiat de locul ei și l-am cercetat. Simțeam că ceilalți din grup mă privesc curioși, că unii din ei rîd pe înfundate și-și fac semne, dar la vîrsta mea m-am învățat cu multe. Și deodată am înțeles, parcă aș fi citit într-o carte. Femeia aceea tînără era căsătorită de cîțiva ani, nu avea copii. Voia să aibă, dar nu-i avea. Și de curînd, cineva, poate vreun doctor, îi spusese că s-ar putea să nu aibă niciodată copii. Dar se înșelau amîndoi, și ea și doctorul. Are să aibă copii. Nu unul, nici doi. Patru… Așa că, vedeți, mai aflu cîteodată și vești bune.

— N-ați alergat după ea să-i spuneți? îl întreabă Emanuel.

Beldiman clătină din cap, zîmbind.

— Nu. Asta nu se cade. Nu sînt ghicitor de meserie. Nu am dreptul să m-amestec în viața altuia, necunoscut, și să-i dau o veste pe care nu mi-a cerut-o. De altfel s-ar putea să mă înșel. Știu bine că m-am înșelat o dată. E drept era pe munte, pe Pietrele Arse. Stînci care nu s-au mai mișcat din loc de sute de ani. Dar și-acolo credeam că după felul cum se așază omul, cu fața sau cu spatele la cutare stîncă, credeam că și acolo aș putea vedea ceva. Am văzut, e drept, mai multe lucruri, dar pe cel mai însemnat n-am știut cum să-l citesc, pot spune deci că nu l-am văzut. Eram cu un grup întreg. Nu erau prietenii mei. I-am întîlnit pe drum…

Dacă l-ar fi privit,