— Terenul e dificil şi...

— Ştiu, ştiu! Mă întrerupse. Din păcate, ştiu totul. Dacă n-aţi fi depus dumneavoastră singur eforturi întreite, Bancroft s-ar mai găsi cu lucrările ca la început.

— Nu e cazul, mister White. Cum de-aţi ajuns la concluzia greşită că numai eu singur aş fi activ? Este, în orice caz, de datoria mea...

— Domol, sir, domol! Au circulat curieri între noi şi au văzut ce se petrece. Am tras cu urechea la comentariile lor. Sînteţi prea generos apărîndu-i pe aceşti beţivani. Totuşi, vreau să cunosc întreg adevărul.

Şi cum, din cîte aud şi văd, sînteţi un om prea discret ca să-mi dezvăluiţi realitatea, vă voi scuti de întrebări; mă voi adresa lui Sam Hawkens. Hai să ne aşezăm!

Ajunsesem la corturile noastre. White se aşeză pe iarbă şi ne îndemnă să-i urmăm exemplul. Apoi începu să-i iscodească pe rînd, pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe Parker. Îi mărturisiră totul, fără să îngroaşe deloc adevărul. Totuşi, aruncai şi eu din cînd în cînd o vorbă pentru a îndulci anume asprimi şi a-mi apăra colegii, deşi intervenţiile mele nu reuşeau să influenţeze impresia lui White. Dimpotrivă, mă rugă în cîteva rînduri să nu mă mai ostenesc degeaba.

După ce află totul, îmi ceru să-i arăt desenele şi jurnalul de şantier.

Nu eram obligat să-i satisfac cererea. O făcui însă pentru a nu-l jigni şi pentru că vedeam că-mi acordă multă încredere. Cercetă totul cu luare-aminte, iar eu — luat de întrebări — nu putui nega faptul că eram unicul autor al desenelor şi al însemnărilor. Ceilalţi nu interveniseră nici măcar cu o virgulă, necum cu vreun cuvînt.

— Dar de aici nu reiese munca ce a prestat-o fiecare, constată el.

Aţi mers prea departe cu lăudabila dumneavoastră colegialitate!

Sam Hawkens se amestecă în vorbă, zîmbind cu tîlc:

— Băgaţi-i mîna în buzunarul de la piept, mister White! Veţi găsi o drăcie de tinichea în care au locuit cîndva sardele. Peştii au dispărut şi acuma cutia e plină de hîrtii. E jurnalul lui intim, dacă nu mă-nşel.

Acolo lucrurile sună altfel decît în rapoartele oficiale menite să muşamalizeze trîndăvia colegilor.

Sam ştia că-mi făcusem însemnări personale şi că le purtam într-o cutie goală de sardele. Îmi era penibil că mă dăduse de gol. White mă rugă să-i arăt hîrtiile. Să fi refuzat? Meritau oare colegii să fac şi munca lor, fără să aud un cuvînt de mulţumire şi apoi să mai şi trec faptul sub tăcere? Nu voiam să le provoc neplăceri, dar nici să mă port urît cu White. Îi dădui, deci, însemnările, cu condiţia de a nu dezvălui nimănui conţinutul lor. Citi, îmi restitui jurnalul şi zise:

— De fapt, ar trebui să iau aceste file şi să le predau la locul cuvenit. Colegii dumneavoastră sînt nişte netrebnici, care n-ar merita drept plată nici un dolar; în schimb, dumneavoastră ar trebui să încasaţi onorariul întreit. În fine, cum doriţi! Vă atrag doar atenţia că veţi face bine păstrînd cu grijă aceste notiţe. Vă vor fi cîndva de folos. Şi acum, hai să-i trezim pe faimoşii gentlemeni!

Se ridică în picioare şi dădu alarma. "Gentlemenii" ieşiră la iveală cu ochii cîrpiţi de somn şi cu feţele buhăite. Bancroft era gata să facă urît că i se tulburase somnul, dar deveni cuviincios după ce-l informai că a sosit mister White de la sectorul vecin. Nu se văzuseră pînă atunci şi prima grijă a lui Bancroft fu să-i ofere musafirului un pahar de rachiu; dar nu dădu peste omul potrivit. White se folosi de prilej pentru a trece la un perdaf în lege, cum Bancroft, desigur, nu mai înghiţise pînă atunci. Era atît de uluit, încît amuţi pentru o vreme.

Apoi se repezi la White, îl apucă de braţ şi se răsti la el.

— Hei, domnule, fără multă vorbă! Vreau să ştiu cum vă cheamă?!

— Aţi auzit doar! Mă cheamă White.

— Şi ce sînteţi, mă rog?

— Inginerul-şef al sectorului învecinat.

— Şi are cineva dintre noi dreptul să se amestece în treburile dumneavoastră?

— Cred că nu.

— Păi, vedeţi! Mă numesc Bancroft şi sînt inginerul-şef al acestui sector. Nimeni nu are dreptul să-mi poruncească. Şi cu atît mai puţin dumneavoastră!

— Într-adevăr, stăm amîndoi pe aceeaşi treaptă ierarhică, răspunse calm White. Nici unul din noi nu poate să-i ordone celuilalt. Dar cînd constată că se aduc pagube întreprinderii în care lucrează amîndoi, atunci are datoria să-l facă atent pe colegul său. Scopul vieţii dumneavoastră pare să fie butoiul cu rachiu. Am numărat aici şaisprezece oameni care, acum două ore, cînd am sosit, erau cu toţii beţi, aşa că...

— Două ore? Îl întrerupse Bancroft. Sînteţi de atîta vreme aici?

— Întocmai. Am cercetat desenele şi m-am interesat de autorul lor. Păi, aţi dus-o aici ca trîntorii, în timp ce un singur om, cel mai tînăr dintre toţi, a cărat în spinare tot greul!

Atunci Bancroft se repezi spre mine şi-mi şuieră printre dinţi:

— Asta dumneata i-ai spus-o şi nimeni altul! Încearcă să negi, mincinos ordinar şi perfid!

— Nu, răspunse White. Tînărul dumneavoastră coleg s-a purtat ca un gentleman şi nu v-a vorbit decît de bine. V-a luat apărarea şi vă sfătuiesc să-i cereţi scuze.

— Să-i cer scuze? Nici prin gînd nu-mi trece! Rînji batjocoritor Bancroft. Acest greenhorn nu poate deosebi un triunghi de un pătrat şi-şi vîră în cap că e expert. Dacă n-am progresat, e din pricina lui.

Toate le face pe dos şi ne trage îndărăt. Şi acum, în loc s-o recunoască, ne mai şi bîrfeşte în faţa altora. Aşteaptă numai, că...

Nu mai continuă. Răbdasem luni de zile în tăcere şi-i lăsasem pe aceşti oameni să mă creadă cum voiau. Acum sosise clipa să le arăt că se înşală. Îl apucai deci pe Bancroft de braţ şi-l strînsei atît de tare, încît, de durere, înghiţi în sec.

— Mister Bancroft, aţi băut prea mult şi aţi dormit prea puţin.

Sînteţi încă beat, aşadar consider că n-aţi spus nimic.

— Eu, beat? Eşti nebun! Se răţoi el.

— Da, beat! Căci dac-aţi fi treaz şi aţi profera injuriile cu bună ştiinţă, aş fi nevoit să vă culc la pămînt ca