Continuam să-i strîng braţul. Desigur, nu şi-ar fi închipuit vreodată că ar putea să se teamă de mine; dar acum era limpede că se speriase. Nu-i lipsea forţa fizică; dar expresia feţei mele părea să-l înspăimînte... Chemă în ajutor pe şeful celor doisprezece westmeni care ne fuseseră ataşaţi pentru securitate:

— Mister Rattler, puteţi răbda ca omul acesta să mă ameninţe?

Oare nu sînteţi aici pentru a ne apăra?

Acest Rattler era un găligan înalt, lat în spete, care părea să aibă o forţă cît trei-patru oameni la un loc, un tip brutal şi totodată colegul preferat întru beţie al lui Bancroft. Nu mă putea suferi şi se folosi bucuros de prilej ca să-şi dea arama pe faţă. Se apropie grăbit, îmi apucă braţul, în timp ce eu îl mai strîngeam pe-al lui Bancroft şi răspunse:

— Nu, mister Bancroft, asta n-o pot răbda. Băieţaşul însă nu şi-a rupt încă primii ciorăpei şi cutează să ne înfrunte pe noi, oameni în toată firea, să ne insulte, să ne bîrfească. Ia mîna, băiete, de pe mister Bancroft, altminteri îţi arăt eu ce greenhorn de nimica îmi eşti!

Provocarea mă viza pe mine. De altfel, preferam, să mă răfuiesc cu el decît cu inginerul-şef... îmi smulsei braţul din strînsoarea lui:

— Eu, băieţaş, eu, greenhorn?] Retrage-ţi imediat cuvintele, mister Rattler, că de nu, te culc la pămînt!

— Tu, pe mine? Rîse el. Ia te uită greenhorn-u, neghiobul care îşi închipuie că...

Nu mai putu continua; îl lovii cu pumnul în tîmplă. Omul se prăbuşi ca un sac şi rămase aşa, buimăcit. Cîteva clipe, domni tăcere adîncă; apoi, unul din camarazii lui Rattler strigă:

— All devils! Pe toţi dracii! Să privim liniştiţi cum veneticul ăsta îl loveşte pe şef? Ticălosul! Pe el, băieţi!

Se năpusti asupra mea. Îi împlîntai piciorul în burtă. E un mijloc sigur pentru a-l doborî pe adversar din prima clipă. Numai că trebuie să te reazemi bine în celălalt picior. Individul se prăbuşi. Îngenuncheai rapid lîngă dînsul şi îi repezii în tîmplă pumnul meu nimicitor. Mă ridicai apoi, scosei pistoalele de la brîu şi strigai:

— Cine vine la rînd? Să poftească!

Întreaga bandă a lui Rattler ar fi avut, desigur, chef să răzbune înfrîngerea camarazilor. Se uitau întrebători unul la altul. Dar eu îi prevenii:

— Ascultaţi ce vă spun: cine face un singur pas spre mine sau pune mîna pe armă, se alege cu un glonţ în scăfîrlie! Credeţi ce poftiţi despre un greenhorn. Mi-e totuna; dar în ce priveşte un greenhorn german, vreau să vă asigur că se poate măsura oricînd cu vreo doisprezece westmeni ca voi!

Atunci Sam Hawkens trecu lîngă mine şi rosti:

— Eu, Sam Hawkens, vreau să vă previn la rîndul meu, dacă nu mă-nşel, că acest tînăr greenhorn se află sub deplina mea ocrotire.

Cine cutează să se atingă de un fir de păr din capul lui se alege cu un glonţ în burtă. Vorbesc foarte serios; băgaţi la cap, hi-hi-hi-hi!

Dick Stone şi Will Parker găsiră de cuviinţă să se posteze de-a dreapta şi de-a stînga mea, ca să arate că sînt şi ei, întru totul, de părerea lui Sam Hawkens. Atitudinea lor i-a intimidat pe agresori. Se depărtară murmurînd în barbă blesteme şi ameninţări şi ocupîndu-se apoi cu stăruinţă de camarazii loviţi, ca să-i readucă în simţiri.

Bancroft înţelese că e mai cuminte să se strecoare în cortul lui şi să dispară. White mă urmărise tot timpul cu ochii holbaţi. Clătină din cap şi zise cu o uimire nereţinută:

— Dar, sir, e îngrozitor! N-aş vrea cu nici un preţ să cad în mîinile dumneavoastră. Ar trebui să vi se spună Shatterhand, ceva ca Pumn-de-fier, dacă reuşiţi dintr-o singură lovitură să doborîţi o namilă de om, tare ca stejarul. N-am mai văzut aşa ceva!

Porecla păru să-i placă mărunţelului Hawkens. Chicoti voios:

— Shatterhand, hi-hi-hi-hi! Nu-i decît un greenhorn şi iată că are şi un supranume. Şi încă unul grozav! Deh, cînd Sam Hawkens se ocupă de un greenhorn, apoi să ştiţi că scoate ceva dintr-însul, dacă nu mă-nşel. Shatterhand, Old Shatterhand, Bătrînul Pumn-de-fier!

Seamănă taman cu Old Firehand, Bătrînul Mînă-de-foc şi ăla om al vestului, zdravăn ca ursul. Voi ce ziceţi, Dick, Will?

Nu apucai să aud răspunsul lor, deoarece îmi îndreptasem toată atenţia asupra lui White, care, luîndu-mă de mînă şi trăgîndu-mă mai la o parte, zise:

— Îmi place de dumneavoastră, sir! N-aţi dori să veniţi cu mine?

— Chiar dac-aş dori, nu am voie, mister White.

— De ce?

— Datoria mea e să rămîn aici.

— Îmi asum răspunderea.

— Asta nu ajunge, dacă eu însumi nu-mi iau răspunderea. Am fost trimis aici, în acest sector şi n-am dreptul să-l părăsesc pînă nu terminăm lucrările.

— Le termină Bancroft, împreună cu ceilalţi.

— Dar cînd şi cum? Nu, nu! Trebuie să rămîn aici.

— Gîndiţi-vă că vă aflaţi în primejdie!

— Cum aşa?

— Mai întrebaţi? Doar v-aţi făcut din aceşti oameni nişte duşmani de moarte.

— Eu nu le-am făcut nimic.

— Asta-i adevărat sau, mai bine zis, a fost adevărat pînă mai adineauri. Acum, însă, i-aţi buşit pe doi dintre ei şi duşmănia lor va fi cruntă.

— Se poate, dar nu mă tem. Tocmai pumnii mei le impun respect; nu vor îndrăzni să mă provoace; de altfel, Hawkens, Stone şi Parker sînt de partea mea.

— Cum doriţi. Voinţa e raiul omului, dar nu o dată se transformă în iad. Aş fi avut nevoie de dumneavoastră. Nu veţi refuza, sper, să mă însoţiţi măcar o bucată de drum!

— Cînd?

— Imediat.

— Vreţi să şi plecaţi, mister White?

— Da. Am găsit aici o situaţie care-mi taie pofta să rămîn mai mult decît e nevoie.

— Totuşi, trebuie să mîncaţi ceva înainte de plecare, sir!

— Nu e cazul. Avem în coburi alimente berechet.

— Şi nu vă luaţi rămas-bun de la Bancroft?

— N-am chef.

— Păi, aţi venit ca să discutaţi cu dînsul chestiuni de serviciu.

— Negreşit, însă astea le pot discuta şi cu dumneavoastră. Voi găsi mai multă înţelegere. Aş vrea, înainte de toate, să vă previn împotriva pieilor-roşii.

— V-au ieşit cumva în drum?

— N-am văzut decît urmele lor. Acum e sezonul în care caii sălbatici, adică mustangii, precum şi bizonii pornesc spre