Dar nu. Nu de-aia plângeam. Era altceva, mai teribil, puteam să simt, să intuiesc, așa cum reușim uneori să recunoaștem oamenii după mers. Nu vita Stroganoff era de vină, ci faptul că, în secunda aia, acasă nu era nimic din ceea ce mi-aș fi dorit. M-am simțit atât de vinovată de acel gând, încât m-am surprins uitându-mă cu spaimă în jur, nu care cumva să-l fi spus cu voce tare. Mă gândeam că nu mai era așa de mult până copilul va crește, își va vedea de viața lui și eu voi rămâne cu ta-su, să îmbătrânim împreună, cu speranța că, la un moment dat, nu ne vom mai dori nimic și vom putea să ne bucurăm, în sfârșit, de ce avem.

Doamna de lângă mine continuă să-și facă planuri de extirpare și să vocifereze: Am momente, zice, când sunt așa de nervoasă încât îmi vine să-i iau pe toți ai mei la palme! I-am spus și soțului: mai taci, naibii, din gură, că și tu ești de vină pentru asta!

Mă uit la ea și-mi aduc aminte: cancerul e o boală a tristeții. În ziua aceea de toamnă, am plâns pe stradă până aproape de casă. Apoi am fumat o țigară, am intrat la Mega, am cumpărat ce aveam în minte, plus o ciocolată, că m-am gândit că mi-o fi scăzut glicemia și de-aici și starea aia proastă. Când am ajuns acasă deja nu mai aveam timp să fiu supărată. Și nici rost. Plus că era destul de târziu și nu știam cât urma să dureze până se face vita. Am început să mă gândesc că ar trebui să crească și la noi rase de vaci de carne și așa am reușit să uit un pic de mine. Apoi, cât mâncarea era pe foc, aia mică a vrut să-i zic nu știu ce la franceză, a sunat mama să-mi spună că a cumpărat varză, am mai vorbit cu o prietenă pe WhatsApp. Pe la 8 și ceva, stăteam cu farfuria în față și plescăiturile lor mă făceau să zâmbesc, exact cum zâmbeam în liceu când auzeam fluierăturile admirative ale vreunor derbedei.

Seara eram frântă. Închideam ochii și încercam să revăd în minte bucăți de peste zi. Sau rețete. Din alea de pe net, fără nicio legătură cu ardeii umpluți sau chiftelele de mi le făcea bunică-mea. Fără nicio legătură cu ce știam și ce aveam. Stăteam și combinam în cap ingrediente, încercând să inventez mâncăruri, așa cum altădată inventam amanți. Pe dinăuntru mă simțeam scobită de orice noimă, ca un fruct din care cineva scosese miezul, în timp ce casa mi se părea din ce în ce mai mică, de parcă pereții ei vopsiți în galben ar fi început să mă strângă.

Nu eram neapărat tristă, ci mai degrabă blocată într-un loc de unde nu puteam scăpa, de parcă eram obligată să trăiesc viața altcuiva, în timp ce a mea se oprise undeva și nu-mi aduceam aminte unde.

– Știi de ce mi-e cel mai frică? zice femeia extrem de slabă de lângă mine, de-acolo, de pe culoarul de la Onco. Am ajuns să-i spun și eu așa, prescurtat – onco – și vocea capătă o ușoară nuanță de mândrie fiindcă, vezi Doamne, nu toată lumea are dreptul să știe despre ce vorbesc. Se dă mai aproape, ca și cum ar urma să-mi spună cine știe ce secret, și continuă:

– Ce mă sperie nu e că rămân fără sâni și fără ovare. Ci că tot scot și tot scot, și tot o să-mi fie frică. Frică să nu mă întorc iarăși aici.

Nu răspund. Nici nu aș ști ce. Am decis să mă gândesc la boală doar dacă e absolut necesar. De obicei, nu e.

– Veți face opt ture de chimio, la trei săptămâni, după care mergeți să vă scoată sânul.

Așa mi-au spus de la spital. Altădată m-aș fi repezit să caut informații, să aflu păreri, să văd ce zice unul, ce zice altul, să citesc ce scriu doctorii. Acum însă, mi-am făcut o socoteală: opt ture la trei săptămâni înseamnă cam cinci luni cu totul. Cu excepția primelor zile de după, când neutrofilele scad și corpul obosește, în rest mi-e bine. Ne scriem. După 20 de ani, în sfârșit, vorbim. Eu și F. Vorbim despre tot și despre nimic. Dar mai ales despre mine. Despre ce vreau eu și cum vreau eu. Serile, pe partea mea de pat, inventez un fel de spectacol în care îmi dau rolul principal și o singură indicație de scenă: nu întoarce capul, rămâi în poveste! Stai aici, ține-mă de vorbă, nu pleca! îi spun. Ești fericită? mă întreabă. Ce întrebare mai e și asta?! Știe de boală, dar vorbim de altceva. Ești fericită? Mă gândesc la ziua în care am plâns pe stradă. Depinde, îi răspund și mi-aduc aminte ce bună a ieșit vita aia. Probabil de la lingurița de bicarbonat de care mi-a zis una de pe Facebook să o adaug. Bravo, mami! așa mi-au spus. Bravo!

Dintr-odată, vreau ca fericirea să aibă legătură cu mine și doar cu mine. Nu cu ai mei, nu cu aia mică. Ca-n avion, îmi zice verișoară-mea. Întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi i-o așezi copilului.

Mă simt rea și vinovată, dar nu mă pot opri. Dă-l naibii de francez! Nici măcar nu mi-o zice lumea, mi-o zic singură. Și tot eu răspund: nu pot. De fapt, nu eu, ci cealaltă: aia tânără și slabă. Și nici nu vreau. Să știi, Ada, că nu ai cum să te mai întorci la viața ta fără să știi cum ar fi continuat povestea dintre noi. Așa îmi scrie. De parcă aș avea nevoie să mă întorc la ceva. N-am nevoie de nimic. Lăsați-mă dracului în pace! Nu dracului … nu, că nu se știe. Lăsați-mă-n pace! Mami, cu cine vorbești? întreabă copilul. Cu nimeni! Într-un fel așa și e.

Am