undeva în jur de patru ani. Sunt tunsă castron, â la Mireille Mathieu, și stau ascunsă în mașină, pe jos, în spatele scaunului lui tata. Mi-au amorțit picioarele, dar încerc să nu mă mișc ca să nu mă dau de gol. O să-i facem o surpriză, mi-a zis tata când m-a așezat pe scăunelul din hol și mi-a pus ghetuțele în picioare. Sunt roșii ca și Dacia noastră 1310. E seară și trecut de ora mea de culcare, dar mă ia cu el să o așteptăm pe mama, să iasă de la teatru. Probabil ca să nu vină noaptea singură, cu tramvaiul, tocmai din Giulești. Sau poate ca să vadă tata dacă chiar e singură. Mă plictisesc și-mi fac de lucru cu șireturile, în timp ce aud cum degetele tatei bat darabana pe volan. Dintr-odată, ca-ntr-o partitură, tocurile mamei sfâșie noaptea într-o cadență care se potrivește perfect cu bătăile inimii mele. Las capul între picioare, ca și cum m-aș pregăti să fac tumba și-mi țin respirația. O simt apropiindu-se, o știu după miros, acum o să deschidă portiera și eu o să pot, în sfârșit, să mă ridic și să strig surprizăăăă!

Mama pleacă des de acasă. Ea nu e ca alte mame care se întorc la 5 după-amiaza. Mă agăț de ea și plâng.

Aproape că o fac și pe ea să plângă. Aproape. Uneori dispare cu zilele. Chiar dacă nu-mi spune explicit, o simt și o văd în felul în care își tot adună lucrurile în sacoșa aia mare, din hol: fierbătorul și cana pentru cafea, cutia rotundă, cu capac, în care încap la fix o jumătate de salam de vară și niște cuburi de brânză topită, punga de nechezol, lingurița cu coadă lungă, un pachet de vată, un sul de hârtie igienică. Zici că urmează să se mute cu totul acolo, în turneu, unde îmi spune ea că pleacă. Nu știu ce înseamnă asta, dar nu-mi place deloc. Mi-e frică atunci când se lasă seara și vine ora de culcare. Fără mama acasă, serile nu sunt la fel. Și nici tata.

Stau la mine-n cameră și-mi construiesc o căsuță după un fotoliu galben. Îl trag de la perete și mă ascund acolo, cu o păpușă, încercând să strâng cât pot de mult spațiul din jurul meu, ca și cum aș aștepta să simt aerul că mă ia-n brațe. Tata e în sufragerie, pe canapea. Lângă el, bunica se uită la genericul de la Tezaur Folcloric, unde o femeie cu ceva pe cap călărește un cal alb. Ia uite, bietu' căluț, zice bunica și se întreabă, apoi, cu voce tare, ce o mai fi făcând Irina Loghin. Bunica e mama lui tata. A mea e plecată. Nani, nani, îi cânt păpușii de acolo, de după fotoliu. Când o să vină mama acasă, o să stau cu ea la bucătărie. Doar noi două, între pereții acoperiți de faianța cu buline portocalii. Așa să știi, îi zic păpușii și o legăn în sus și-n jos, încercând să păstrez ritmul de la Sârba-n căruță.

 

Sunt mică și nu știu când se întoarce mama acasă. O văd plecând și până aud iar cheia-n ușă, îmi țin respirația. E greu să-ți ții respirația și să tot aștepți. Iar mie nu-mi place să aștept. Când m-am întors din Franța a doua oară, am așteptat. N-a sunat. De fapt, mint. A făcut-o o singură dată. Într-o după-amiază când stăteam în pat și încercam să adorm. Răcisem și aveam vocea îngroșată de muci, așa că nu am vrut să vorbesc prea mult cu el, de rușine că nu păream prea sexy. I-am povestit la telefon că am viroză, iar el nu a spus nimic drăguț. Doar că-i pare rău. Apoi, a tăcut. Am tăcut și eu și după aia mi-a zis pa-pa și a închis. Iar eu am fost atât de fericită că m-a sunat, că m-am dat jos din pat, mi-am pus muzică și am dansat de una singură, în fața oglinzii, imaginându-mi că el e undeva, prin cameră, și mă vede, ca și cum aveam nevoie de încă o pereche de ochi ca să mă simt vie. Apoi, am văzut că trec două săptămâni și el nu mai dă niciun semn, așa că n-am știut ce să fac și am decis să-mi reiau viața de unde o lăsasem, închizând paranteza, împingând amintirea lui cât mai departe, să n-o mai văd, să n-o mai simt. Dar de iubit, l-am tot iubit. Știam să iubesc și fără să văd sau să pun mâna. La fel o iubeam pe mama, de fiecare dată când pleca.

Mi-am făcut repede niște amintiri noi, proaspete, așa cum faci o mâncare când vrei să schimbi un gust rău, rămas în cerul gurii. În weekend, m-am culcat cu un băiat. Era sâmbătă și vară, iar el avea cu vreo trei ani mai mult decât mine și locuia la Obor. Am închis ochii, am desfăcut picioarele și nu m-am gândit la nimic. M-a durut. A venit la mine cu 66 și când a plecat mi-a cerut bani de taxi, cu împrumut, că cică se grăbea. Cred că i-am dat, că eram fată bună. Am avut niște zile, prin iulie, când diminețile mă sculam, puneam Scorpions, Still Loving You, și-mi beam cafeaua în fața oglinzii, ca și cum eram două, una mai tristă decât cealaltă. Dar la fel de proaste. Așa și acum. E luni, sunt singură acasă și stau în baie, în fața oglinzii și mă întreb cu voce tare: Băi, femeie, spune odată, ce naiba vrei? Exact ca-n povești, mă gândesc să-mi dau dreptul la trei dorințe. Deși trei e cam puțin. Hai să zicem patru. Ba nu, cinci. Da, cinci e bine. Ca și numărul de lumânări pe care-l cumpăr de fiecare dată când mă duc la biserică. Mă duc rar, dar nu plec fără să aprind două la Morți și trei la Vii. Să nu se supere nimeni. Cinci dorințe ar trebui să-mi ajungă, mă gândesc. Pe una dintre ele