Uneori nu existase nicio ascunzătoare. O femeie singură fusese abordată pe stradă de către o necunoscută și întrebată dacă nu știe o ascunzătoare de Gestapo, iar femeia răspunsese simplu: „Veniți cu mine”. Și așa străina, o evreică, trăise în locuința celeilalte. S-au gospodărit cu economie, ca să le ajungă banii, trecuse un an și ar fi trecut mai mult, dacă Helene nu ar fi întocmit lista aceea. În cele din urmă consumul de calorii le-a trădat, pentru că în definitiv pentru a te sătura trebuia totuși să consumi un anumit număr de calorii.

În cele din urmă, Helene obținu o listă, prima, sumară, cu cei care cumpăraseră o scară pentru pod, balamale și toalete tip camping, exact așa cum propusese Adamek. Când compară rezultatul cu lista ei, evaluarea se dovedi neașteptat de precisă și când suprimă balamalele și limită interogările la cumpărături făcute într-o perioadă scurtă de timp – asta nu mergea doar cu SAS, de aceea trebui să intre puțin în program – rezultatul era înfricoșător de exact cu lista ei. Când verifică adresele apărute suplimentar în locurile deja cunoscute, constată că acestea, fără excepție, indicau de asemenea medii ridicate de calorii, aflate doar puțin sub limitele pe care ea le stabilise mai mult ori mai puțin arbitrar pentru valorificări.

Cu alte cuvinte, acest nou indicator va dezvălui probabil și alți ilegali.

Helene își frecă mâinile cu gândul să șteargă analiza. Dar nu o făcu, ci ceru rularea ei pentru Berlin și Weimar.

Iar rezultatul fu cel de care se temuse cel mai mult: primul nume pe listă era Otto Aschenbrenner.

A fost un adevărat șoc să vadă pe ecranul computerului ei acest nume. Helene îl privea fix, simțind cum tot corpul începea să îi tremure și așteptându-se să izbucnească în lacrimi în orice moment, fără a se putea opune.

Dar nu se întâmplă așa. Tremuratul îi dispăru și un amestec de furie neputincioasă și admirație profundă puseră stăpânire pe ea. Ce idee bună! Atât de bună, încât putea să îi fi venit și ei.

Firește că după cumpărături puteai să afli multe despre cineva. De exemplu ce mânca acesta. Și legat de ce mânca, îți puteai face o idee despre sănătatea lui. Cine cumpăra mult alcool era foarte probabil un băutor mai mare decât cel care nu cumpăra deloc.

Și cine cumpăra în mod regulat mai multe alimente decât putea consuma un om în mod normal era ori gras (ceea ce putea fi verificat în documentele medicale, care printre altele înregistrau greutatea corporală a fiecărui german), ori hrănea pe cineva despre care statul nu știa nimic. Acesta fusese principiul primei ei analize.

Dar nu trebuia să se oprească aici. Din ceea ce cumpăra cineva se putea deduce ce preferințe și aversiuni avea acesta. Puteai deduce cum stătea cineva cu îngrijirea corporală, cu moda (care cu fiecare an de război avea tot mai puțină importanță), dacă avea animale de casă și ce fel de animale.

Și… dacă ascundea pe cineva. Nu era de mirare că evaluările deveneau mai exacte dacă lăsai deoparte balamalele și te concentrai pe apropierea în timp a celorlalte două cumpărături: multe case avuseseră dintotdeauna chepeng la pod, dar cine trebuia să urce acolo rar – fie pentru a verifica dacă acoperișul era etanș, fie ca să aducă o dată pe an suportul pentru pomul de Crăciun –, acela folosea o scară normală. Numai dacă era nevoit să urce des în pod era interesat de o scară practică rabatabilă.

Iar dacă cineva cumpăra în același timp o toaletă tip camping, atunci era extrem de probabil ca acesta să nu o facă deoarece își descoperise brusc pasiunea pentru camping (s-ar mai putea verifica dacă respectivul avea și un cort sau și alte obiecte de camping – îi trecu prin minte Helenei), ci pentru că amenaja în pod o mică locuință secretă.

Cine ar bănui că astfel se trăda singur?

Helene se gândi la Marie și la Otto, la bebelușul lor, la gospodăria lor, la perioada de practică petrecută de ea în gospodăria părinților Mariei, la obraznicul frate al Mariei, care fusese cât pe ce să moară de pneumonie și de atunci nu mai fusese obraznic, și la Arthur, Arthur al ei, care în colivia lui din fân aștepta ca războiul să se încheie.

Arthur, pe care ei l-ar împușca, dacă l-ar prinde.

Marie și Otto, care ar fi aruncați în închisoare, dacă se afla că îl ascunseseră pe Arthur.

Helene se încruntă și își strânse pumnii. Ea trebuia să evite asta!

Problema era cum.

Cel mai simplu era ca în programul de căutare să introducă o comandă de genul:

Dacă numele de familie este »Aschenbrenner«

Atunci

Se afișează < – Nu

Atunci, orice s-ar întâmpla, lista nu va mai conține numele Mariei și al lui Otto, iar cei doi, precum și Arthur, vor fi în siguranță.

Dar asta ar funcționa numai dacă nu ar mai vedea nimeni programul în afară de ea. Însă nu se putea baza pe asta, dimpotrivă, asta era cât se poate de improbabil. Völkers controla în mod regulat prin sondaj lucrările programatoarelor, iar evaluările care nu se realizau prin SAS, ci prin programe proprii îi trezeau în mod special interesul.

Cu alte cuvinte, o asemenea manipulare, în condițiile în care trebuia să aibă în vedere că cineva îi citea programele, însemna autotrădare.

Ce alte posibilități mai avea? Ar putea încerca să îi scoată ideea din cap lui Adamek. Să prezinte rezultate false la teste și să susțină că, în pofida așteptărilor, procedura nu era suficient de selectivă.

Ori putea să încerce să o tot complice, cum făcuse cu proiectul lui Lettke pentru fumători, până când lui Adamek îi dispărea interesul și o respingea.

Dar nu va fi atât de simplu. Pe atunci Lettke era nevoit să creadă ce îi spunea ea, însă între timp situația se schimbase: dacă ea susținea că o combinație între scările de pod și toaletele pentru camping nu dădea rezultate utile, el ar putea să verifice și ar