Aurul Diavolului descarcă top romane de aventură fantasy PDF 📖

ANDREAS ESCHBACH

AURUL DIAVOLULUI

Original: Teufelsgold (1989)

Traducere din limba germană de:

CORNEL STOENESCU

virtual-project.eu

2020

Mai întâi apare pofta de aur…

urmează pofta de nemurire…

apoi pofta de mai mult…

Prorocirea ilustrului

D. Philippi Theophrasti Paracelsi,

Anno 1546

Eu nu îmi voi găsi locul în mormânt,

pentru că se vrea reînmormântarea mea

spre răsărit și vă zic:

O mare comoară se află ascunsă între

Suabia și Bavaria, însă nu voi dezvălui locul,

pentru a nu dezlănțui mari răutăți și vărsări de sânge.

— Văd că veți face o călătorie importantă, spuse femeia îmbrăcată cu straie țigănești. Se aplecă peste palma lui Hendrik și adăugă: Vă va aduce bogăție, pentru că vă place schimbarea. Sunteți nemulțumit când întâmpinați obstacole. Aveți un mare potențial, însă până acum nu l-ați folosit în avantajul propriu. Vă întrebați uneori dacă ați luat în viață deciziile corecte.

Prezicătoarea rosti toate acestea cu plictisul unui vânzător de lozuri, care își făcea treaba într-un cort jerpelit, unde totul era comun și kitsch: globul din cristal (probabil din sticlă) de pe masa acoperită cu o pânză neagră, cerceii aurii enormi, machiajul strident, părul blond platinat.

Dar la ce se așteptase? Într-un bâlci? Nu aveai cum să nu fii dezamăgit de astfel de atracții. Zece euro pentru diavol, pentru nimic. Dus cu preșul de promisiunea de a trăi o experiență deosebită.

— Deseori v-ați simțit neînțeles de părinții dumneavoastră, continuă ea.

Hendrik se gândi să se ridice și să plece. Oare în lumea aceasta exista un singur om care să nu se fi simțit neînțeles de părinții săi?

Bun. O să treacă peste aceste momente. Oricum nu va mai dura mult, după cum îi știa pe acești șarlatani de bâlci.

Femeia se opri ca și cum nu își găsea cuvintele. Hendrik se încruntă. Așadar nu era vorba de o simplă escrocherie, ci de una lamentabilă! De neimaginat! Și cum se mai uita femeia asta în palma lui, de parcă chiar ar putea citi în ea… și cum i-o mai strângea, privind ca într-o fântână adâncă, în timp ce își storcea probabil creierii în căutarea unor cuvinte cu care să îl îmbrobodească!

— Dumneavoastră aveți un frate, zise ea în cele din urmă.

Ceva din vocea ei îl făcu pe Hendrik să își rețină involuntar respirația.

— Dumneavoastră aveți un frate, repetă ea, dar nu l-ați cunoscut încă.

Hendrik dădu surprins din cap. Cum putea să știe asta? Tocmai despre fratele lui, de a cărui existență nu știa nimeni?

Ghicitoarea continua să îi privească în palmă, pe care o ținea strâns, cu degetele ei umede de transpirație. Părul blond îi atârna pe față și partea superioară a corpului i se înclina ușor înainte și înapoi, ca iarba în adierea vântului. Dacă simula o transă, o făcea bine.

— Există un secret care vă desparte de fratele dumneavoastră. Vocea femeii devenise mai gravă, ca și cum ar fi aparținut unui alt om, care lupta să iasă la suprafață. Un al doilea secret vă va reuni. Acesta vă va lega până când întrebarea își va găsi răspunsul.

Hendrik își drese glasul.

— Ce întrebare?

Ea păru că nu îl aude:

— Unul dintre dumneavoastră, murmură ea, va plăti cu viața pentru întrebare. Celălalt cu moartea.

Femeia îi dădu drumul mâinii. Respira cu greutate. Apoi își ridică părul de pe față și se uită la el cu o privire încețoșată, cu chipul marcat de epuizare. Încercă să zâmbească, dar făcu de fapt o grimasă.

— Asta a fost tot.

•

Când ieși din semiîntunericul cortului, clipi des. Nu putea să spună ce se întâmplase.

— Ei? întrebă Miriam. A meritat?

El se gândi un moment, apoi râse. Fantomele invocate de vrăjitoarea blondă se evaporară.

— Aiureli și coțcării ca totul de pe aici. Dar măcar a fost cumva altfel.

Miriam îl privi deconcertată, cum o făcea deseori și oftă.

— Oh, Hendrik, niciodată nu ești mulțumit.

— Nu, recunoscu el. Este drama vieții mele.

Coborî privirea spre fiica lor, care aștepta serioasă și răbdătoare continuarea excursiei.

— Ei? Ce vrei să facem?

— Mergem la carusel? zise Pia, dar cu ochii pe roata cea mare.

Hendrik se aplecă în fața ei.

— Nu. Știi ceva? Mergem la roata cea mare! Sus de tot! Te țin eu bine. Bine de tot.

Chipul micuței se lumină! Adevărata fericire! Extazul unui copil pentru care lumea mai era încă o minunată promisiune.

— Daaa!

•

— Ce i-ai povestit? vru să afle Rolo când Seraphina ieși.

Femeia nu îl băgă în seamă. Avea privirea pierdută în zare. Se uita absentă la forfotă și la mașinile multicolore. Privea prin acestea spre orizonturi invizibile și intangibile.

— Tu trebuie să mulțumești oamenii, nu să îi sperii de moarte, continuă să o cicălească Rolo. Tipul s-a făcut alb la față!

Seraphina îl ignoră în continuare. Ea scoase un pachet de țigări, își vârî o țigară între buze, apoi își căută bricheta.

— Eu îmi fac treaba mea, zise ea, iar tu ți-o faci pe a ta. Își aprinse țigara, trase adânc în piept, apoi expiră fumul cu un zgomot asemănător unui oftat. OK?

Armura care plânge

Era în anul Domnului 1295 când scutierii cavalerului Bruno von Hirschberg au întâlnit în pădurile acestuia, chiar în vadul râului, un călător singuratic. O căruță prăpădită stătea înclinată în mijlocul curentului, iar de pe capra acesteia un bărbat cărunt blestema biciuind calul înhămat la ea. Animalul era plin de sudoare și oricât se opintea în hamuri nechezând, căruța se afunda tot mai mult în pietrișul vadului și nu se clintea din loc.

— Hei! strigă unul dintre scutieri, un bărbat cu numele de Egbert, și intră în vad cu calul lui. Te putem ajuta, străine? Mi se pare că ai dat de greu.

Ceilalți călăreți îl urmară, cinci băieți tineri și puternici.

Bărbatul din căruță lăsă biciul și se întoarse către călăreți. Avea părul cărunt și neîngrijit și o barbă scămoasă în jurul unui chip pe care anii și