vremea lăsaseră urme adânci. Îmbrăcămintea îi era din pânză de sac, părea învechită și uzată, ca atelajul pe care îl mâna. Doar ochii lui nu erau cei ai unui bătrân obișnuit. În ei mocnea un foc aparte, o vigilență suspicioasă ca a celor persecutați, fugari de ani buni.

Hopa! se gândi Egbert, care își însoțise stăpânul în ultima cruciadă și instinctul dobândit în această periculoasă expediție îl avertiza că bărbatul nu era unul obișnuit.

— Una dintre roți s-a afundat, răspunse străinul cu o voce spartă, metalică. Dacă mă ajutați să o eliberez, îmi pot continua drumul fără probleme.

Egbert le făcu un semn bărbaților, care săriră de pe cai în apa rece, ce le ajungea la coapse. Se proptiră cu toții în căruță, aceasta începu să trosnească și roata se eliberă din prundiș.

— Hei! mai strigă o dată Egbert croindu-și grăbit drum prin apă până la calul lui și sări în șa, pentru a ajunge din urmă căruța, care acum hurducăia prin vad gata să urce pe mal.

Egbert își dăduse seama de greutatea considerabilă a căruței. Nu era de mirare că roțile i se afundau în prundișul vadului, lăsând urme adânci.

— Străine! strigă el în urma atelajului când acesta ajunse pe uscat, apoi făcu semn însoțitorilor săi să se grăbească. Cine sunteți și încotro vă îndreptați?

— Numele meu este John Smith, răspunse bărbatul fără a se opri, sunt saxon și mă îndrept spre casă!

Egbert îl ajunse și călări alături de el.

— Sunteți bărbier?

— Nu.

— Conduceți o căruță asemănătoare celor cu care umblă bărbierii.

— Am cumpărat-o de la un bărbier, dar eu nu sunt bărbier. Sunt doar un călător.

— Și de unde veniți dumneavoastră, John Smith?

Bătrânul îi aruncă o privire ostilă:

— Din sud.

— Și nu vreți să ne spuneți de unde? insistă Egbert uitându-se după camarazii lui.

— De ce vă privește asta pe dumneavoastră?

Egbert îi tăie calea. Furios, bătrânul trase de hățuri, dar calul i se oprise tremurând.

— Ce înseamnă asta? strigă el cu ochii parcă scăpărând scântei.

— Ne datorați totuși mulțumiri, îl lămuri Egbert, în timp ce se apropiară și ceilalți și la un semn al lui înconjurară atelajul. Noi v-am ajutat, însă dumneavoastră ați luat-o din loc fără un cuvânt de mulțumire.

— Bine, vă mulțumesc, mormăi călătorul.

Egbert clătină din cap, dar o făcu foarte încet, și cine îl cunoștea știa că era o amenințare.

— Ne veți însoți, John Smith. Stăpânul nostru va fi interesat să vă cunoască.

•

Cavalerul Bruno von Hirschberg era un bărbat rotunjor, care părea de treabă atât timp cât ședea. Dacă se punea în mișcare, arăta agresiv și nerăbdător. Cu supușii nu era deloc îngăduitor, își hărțuia necontenit slugile, era în mișcare ziua întreagă, urla porunci de parcă era posedat și sarazinii ajunseseră la porțile cetății. Se spunea că nici noaptea nu își găsea liniștea. Soția lui, care îi fusese fidelă în anii cruciadei, era acum gravidă și copilul – susțineau prezicătoarele – avea să fie băiat.

De obicei, cavalerul Bruno nu accepta niciun sfat de la nimeni, cu atât mai puțin vreunul legat de ce să facă ori să nu facă. Mai asculta când și când, lucru rar, doar de scutierul său, Egbert. Așa se făcea că acest cavaler, cu scutierul și cu medicul său, un bărbat cât un urs, cu numele de Mengedder, stăteau la fereastra turnului burgului privind la curtea în mijlocul căreia aștepta curiosul atelaj al străinului.

— Nu am altceva mai bun de făcut decât să mă sinchisesc de fiecare călător care umblă pe domeniul meu? bombăni iritat Bruno. În timp ce țăranii mei fură jumătate din recoltă și mă înșală cu zeciuiala?

— Cu acesta este ceva, stăpâne, spuse Egbert calm, obișnuit cu tonul cavalerului.

Medicul privea fără niciun chef la străinul așezat într-o parte pe capra căruței, care urmărea cum calul lui păștea într-un tufiș.

— Ce ar putea căra? mormăi medicul. Un saxon bătrân și grosolan. Da, și?

— Când i-am scos căruța din vad, mi-a atras atenția faptul că aceasta era atât de grea, încât părea plină cu fier. Vă dați seama cât de epuizat era bietul cal? Este de necrezut că singur ar fi putut să tragă o asemenea povară.

— Ce este atât de ciudat la o încărcătură grea?

Egbert îl privi pe cavaler în față:

— Am aruncat o privire în căruță. Mi s-a părut ciudat că era aproape goală. Am văzut câteva haine, niște provizii, o geantă și o ladă mică. Asta era tot.

Bruno șuieră printre dinți.

— Spuneai că avea o privire neobișnuită?

— Da, răspunse scutierul și dădu din cap. Părea fugar.

— Credeți că a comis o crimă? întrebă medicul.

— Nu sunt sigur, mărturisi Egbert. Este posibil și să fi prădat o comoară, pe care vrea să o ducă acasă.

Cavalerul pufni triumfător:

— Poate că însăși căruța este atât de grea. Ar fi posibil, dacă pare a fi din lemn.

•

Neîncrezătorul străin fu momit să își părăsească atelajul, promițându-i-se un loc unde s-ar putea odihni până când stăpânul burgului va dori să discute cu el. Nici nu dispăruseră bine în cetate bărbatul cu însoțitorul lui, că ceilalți se puseră pe treabă, ridicară podeaua căruței, ca să vadă dacă sub ea nu este ascuns ceva. Se convinseră că atelajul era într-adevăr din lemn și încă dintr-un lemn vechi, fărâmicios și își dădură seama că le va fi greu să îi justifice saxonului stricăciunile. Lădița însă era foarte grea.

Egbert vru să o tragă jos singur, dar constată că, deși era lungă cât un antebraț și nu mai înaltă decât carâmbul cizmei, nu putea fi clintită. Mai întâi crezu că era prinsă în cuie de podea, dar unindu-și toți puterile, o deplasară un lat de palmă și atunci își dădură seama că găsiseră comoara.

Chemară în ajutor un camarad tânăr și voinic, Arved, și împreună cu încă doi bărbați coborâră lada grea în curte.

— Dumnezeule, zise Arved, chestia asta trebuie să fie plină cu aur curat.

El încercă să deschidă capacul, dar acesta era încuiat. Cine avea cheia încuietorii nu era greu de ghicit.

Egbert îngenunche și cercetă lada. La lumina zilei