se putea vedea că era o lucrare de tâmplărie bună, din lemn tare, de culoare deschisă, cu toate colțurile ferecate cu metal. Faptul că și capacul era asigurat cu o încuietoare promitea un conținut valoros.

— Îl vom obliga pe saxon să o deschidă, hotărî scutierul și se ridică. Astfel putem să îl dăm în vileag. Îi făcu semn unui băiat și îi zise: Adu-l aici pe străin. Spune-i că eu am poruncit asta.

Băiatul plecă în fugă.

— Ce nevoie mai avem de saxon? întrebă disprețuitor Arved. Nu ne putem descurca singuri cu o încuietoare ca asta?

Și scoase cuțitul.

Egbert fu cuprins de un fior de teamă când Arved încercă să deschidă lada cu un cuțit. Privi în jur, adulmecă aerul după-amiezii târzii și simți doar miros de bucătărie și iz de sudoare, praf și fecale. Ridică privirea către crenelurile burgului și descoperi ca de obicei gărzile. Și totuși…

— A dracului încuietoare, mormăi Arved. Cine a făcut-o se pricepe la lăcătușărie.

Lada. De ea era vorba. Dar ce putea fi periculos la o ladă?

— Las-o, îi ceru Egbert, deși știa că Arved nu îl va asculta.

Bătrânul putea să apară în orice clipă și îi vor cere să le arate ce era în ladă.

— Cred că i-am venit de hac, anunță Arved, care manevra vârful lamei în crăpătura subțire a capacului. Aha! Asta era!

— Nu! se auzi un strigăt dinspre clădirea principală. Nu atingeți lada!

Egbert se întoarse. Era bătrânul saxon. Cu părul vâlvoi, acesta se năpusti îngrozit spre ladă. Este periculos! Nu…

— Arved! strigă scutierul. Las-o!

Și se repezi să îl oprească pe camaradul lui.

Dar era prea târziu. Niciunul dintre ei nu va uita ceea ce au văzut: Arved ridică doar de un deget capacul și prin această crăpătură mică țâșni o rază de lumină orbitor de albă, mai sclipitoare ca soarele de pe cer, mai strălucitoare decât tot aurul reginei din Saba. Arved, pe care raza precum chipul Domnului îl lovi chiar în față, căzu pe spate țipând ca o fiară, cu mâinile la ochi. Capacul se închise și tuturor ziua li se păru brusc mai întunecoasă.

— Nebunilor! tună saxonul. Nebunilor! De ce v-a interesat căruța mea, bandă de tâlhari la drumul mare!

Egbert își reveni. Răul fusese comis, trebuia să intervină.

— Soldați, la mine! porunci el și se îndreptă pentru ca toți să vadă cine strigase. Primilor doi bărbați înarmați care își făcură apariția le arătă saxonul și le ceru: Prindeți-l pe acest bărbat și băgați-l la temniță!

Și în vreme ce străinul era escortat protestând, îi alinie pe ceilalți soldați într-un cerc larg în jurul căruței, calului istovit și teribilei descoperiri.

— Să nu se apropie nimeni de ladă!

Arved nu mai urla, ci se zvârcolea horcăind. Își ținea în continuare mâinile la ochi și trupul îi era zguduit de zvâcnituri tot mai puternice. Egbert îi îndepărtă pe ceilalți, care se strânseseră în jurul băiatului căzut, și se aplecă deasupra acestuia. Arved părea înnebunit de durere. Egbert îi apucă mâinile și încercă zadarnic să i le îndepărteze de pe față. Pielea îi era roșie, parcă arsă de soare și începuse să se decojească și să crape. Avea nevoie de prosoape ude, de argilă vindecătoare. Nu trebuia să își distrugă chipul apăsându-și mâinile, măcar de dragul femeilor a căror inimă bătea pentru el.

— Aduceți-l pe Mengedder, spuse Egbert și fu mulțumit când auzi pași îndepărtându-se.

Îi mai apucă o dată mâinile lui Arved. De data aceasta tânărul cedă și când îi văzu fața, știu de ce și-o ascunsese. Și mai știu și că un medic nu mai era de niciun ajutor. În luptele cu păgânii fusese martor la multe, dar ceea ce văzu acum îi tăie răsuflarea.

Ochii. Arved nu mai avea ochi. Ceea ce fuseseră odată ochii lui se scurgea din orbite ca o gelatină.

Pe străin l-au interogat în sala cea mare. Făcuseră din mese un pătrat, în centrul căruia se afla misteriosul călător. La lumina lumânărilor și a focului din cămin, chipul lui părea demonic, iar barba era ca a unui vrăjitor.

— Regret ceea ce s-a întâmplat, repetă el pentru a nu știu câta oară. Dar nimeni nu i-a permis să pună mâna pe ceea ce îmi aparține.

Cavalerul ședea în scaunul lui înalt, potrivit rangului, și strângea cu mâna marginea acestuia atât de tare, încât aceasta pârâia.

— Cine sunteți? repetă el întrebarea de mai multe ori. Și ce se află în ladă?

Străinul îl privi obosit.

— Este un lucru descoperit de mine. În ladă se află o piatră strălucitoare, mare cât un pumn de bărbat. O piatră care într-o noapte a căzut din cer nu departe de locul unde poposisem. Când m-am apropiat de ea, am văzut cum păsările din jur cădeau la pământ. Am văzut șoarecii din apropiere murind și iarba veștejindu-se. Am descoperit că te puteai apropia de ea numai dacă o acopereai cu plumb pur, de aceea lada este din plumb și este atât de grea. A fost o nebunie să o deschidă, încheie el furios.

— Și ce voiați să faceți cu această piatră teribilă? dori să afle Bruno von Hirschberg.

— Să o fi lăsat acolo?

Toți ridicară privirea în momentul în care ușa grea se deschise scârțâind și intră Mengedder, medicul, ținând sub braț un foliant gros și având o privire sumbră.

— În mărinimia sa, Domnul l-a luat pe Arved la sine, le spuse acesta și își drese glasul. Nu mai era nimic de făcut pentru el.

Dintre cei prezenți se ridică un murmur. Se făcură cruci și se rostiră rugăciuni. Lumina lumânărilor păru că scade.

— Spune-mi, saxonule, întrebă Mengedder în timp ce se așeza la o masă și punea pe ea foliantul, care este motivul pentru care călătorești cu un asemenea mineral diabolic?

Străinul îl privi suspicios.

— Acesta este greu de explicat, răspunse el. S-ar putea spune că motivul este curiozitatea?

— Ah, curiozitatea! repetă medicul și lovi ca din întâmplare coperta foliantului adus de el. Deoarece curiozitatea dumneavoastră este evident o prețioasă caracteristică umană, desigur că mă veți ierta că m-am mai dus o dată la căruța dumneavoastră