Călătorul bărbos miji ochii, care păreau că aruncau fulgere, și scoase, șuierând, niște sunete neinteligibile.

— Dar era un blestem! În latină și pe deasupra interesant, un blestem, spuse Mengedder. Și să știți că sunt tot atât de bun și la greacă. El răsfoi cu nonșalanță primele pagini scrise îndesat, apoi adăugă: A fost fără îndoială inteligent din partea dumneavoastră să vă tăinuiți adevăratul nume, altfel aș fi intrat la bănuieli mult mai devreme.

— Fiți mai scurt, Mengedder! îl atenționă Bruno von Hirschberg. Ce anume ați descoperit?

— Scrie aici despre transformări și amoniac, despre cele cinci elemente și despre forțele antagonice, despre amalgamări și sulfurări și despre metale moarte și revitalizate. Am descoperit aici pagini întregi copiate din operele lui AlʼRazi și ale lui Zosimos din Panopolis. Acest bărbat, stăpâne, este într-adevăr saxon. Dar numele lui nu este John Smith, ci John Scoro și este un alchimist cunoscut în cercurile învățaților. Ceea ce poartă cu el în acea ladă și care i-a fost fatal sărmanului Arved nu este altceva decât piatra filosofală.

— Este prea de tot, își spuse Hendrik și închise cartea, pentru a o cerceta mai atent. Era un volumaș legat în carton pânzat, care avea pe pagina de titlu semnul unei cruci simple și pe cotorul foarte uzat cifra 1 aurită. Pe spate se vedeau resturile unei etichete pe care descifra: Collec… Ott… Sub titlu scria Volumul 1, iar în partea de jos a copertei: Tipărit în 1880. Nimic altceva, nici editura, nici autorul, nicio informație. În colțul din dreapta jos erau scrise de mână două numere: 21/20.

Cifrele nu reprezentau prețul.

Hendrik ocoli două cutii prăfuite și merse să caute anticarul.

Acesta se afla în partea din față a magazinului și vorbea la telefon într-o germană elvețiană, din care Hendrik nu înțelegea o boabă. Era mai tânăr decât Hendrik, probabil în vârstă de vreo douăzeci și cinci de ani, purta o cămașă cu carouri mici roz-pal, cu guler tocit, prea strâmt pentru el, și avea coșuri pe față.

Când termină convorbirea, trânti receptorul în furca telefonului vechi și întrebă scurt:

— Da?

— Cât costă? se interesă Hendrik și îi întinse cărticica.

— Este trecut prețul pe fiecare. Vânzătorul rămase nemișcat, cu cartea în mână și făcu ochii mari. De unde o aveți?

— Era în spate, pe…

— Nu este de vânzare. Este rezervată pentru un client. Strânse cartea la piept cu o mână, ca și cum s-ar fi temut că Hendrik i-ar smulge-o, și făcu un gest larg cu mâna cealaltă. Restul cărților au prețul trecut pe copertă. În dreapta, sus, scris cu creionul.

Bărbatul îl lăsă baltă pe Hendrik și strângând cărticica la piept se îndepărtă către partea din spate a încăperii, unde se afla un birou, mâncat de carii, supra-încărcat cu tipărituri vechi, ca fiecare colțișor din anticariat. Hendrik îl urmări cu privirea și văzu cum bărbatul extrase dintr-un sertar plin un plic gros și introduse cartea în el.

În acel moment telefonul sună din nou. Anticarul scoase niște sunete semănând a „chogä!”, trânti plicul peste un teanc de cărți și se grăbi spre telefon.

Hendrik se întoarse cu spatele la rafturi. Ar fi vrut să vadă cum se sfârșește povestea din carte. Se uită prin fereastra anticariatului situat la demisol, își privi apoi ceasul de mână. Ploaia care îl făcuse să intre aici părea să fi stat. Totuși, camera lui de la hotel, cu siguranță, nu era disponibilă.

Resimțea tot mai acut oboseala. Spera ca până la începerea seminarului să îi treacă, dar acum îi venea să își înjure șeful. Se trezise la trei și jumătate, pentru a prinde primul avion către Zürich, care, fără îndoială, era cel mai ieftin!

Ca să își abată gândurile, Hendrik extrase la întâmplare din rafturi câteva cărți și citi titlurile. Böhmische Sagen und Märchen. Baltische Schicksale im Spiegel der Geschichte einer kurländischen Familie 1756 bis 1919. Friedrich Förster, Ausführliches Handbuch der Geschichte, Geographie und Statistik des Preußischen Reichs – cartea aceasta veche costa două sute de franci, nu glumă! Sau aceasta: Ernst Willkomm, Wanderung an der Nord – und Ostsee, din anul 1850, dar conservată surprinzător de bine.

Hendrik puse cartea la loc în raft și trase adânc aer în piept. Mirosea a praf și a hârtie îngălbenită, iar de afară venea iz de asfalt ud. Auzea pașii grăbiți ai trecătorilor, zgomot de motoare, gâlgâitul apei în gurile de canal.

Anticarul continua să vorbească la telefon.

Hendrik privi plicul de pe birou. Nelipit.

Brusc se gândi că era de nesuportat gândul că nu va afla niciodată cum se termina povestea cu saxonul și cu misterioasa lui piatră. Era de-a dreptul revoltător. Infam. O nedreptate a sorții strigătoare la cer.

Convorbirea telefonică se purta în limba franceză, Hendrik nu înțelegea nicio vorbă. Părea că va mai dura mult și bine.

Scoase din raft o carte asemănătoare ca format și culoare cu cea din plic: Gotische Grammatik. Cu titlul de asemenea auriu. Tipărită la Halle în 1887. Avea coperte tari, din carton pânzat maro-închis.

Nu era identică, dar era destul de asemănătoare.

Până la birou mai erau doar trei pași. O mișcare îndrăzneață, scoaterea cărții din plic și introducerea în buzunarul jachetei, introducerea în plic a celeilalte. Încheierea jachetei și gata!

Dar ușurel. Ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.

— La revedere, îi spuse Hendrik anticarului îmbrăcat în cămașă roz.

Acesta ridică privirea fără a răspunde la salut și îl măsură suspicios cu receptorul la ureche. În timp ce ușa cu clopoțel se închidea în urma sa și el urca treptele până în stradă, inima lui Hendrik părea să îi sară din piept. Era convins că omul va ieși imediat după el.

Se îndepărtă de ușa prăvăliei grăbit. Totul din el îl îndemna să o ia la fugă cât putea de repede, dar ar fi fost o prostie imensă.

Inima îi bătea nebunește. Cartea de sub jachetă parcă îl ardea. În mod ciudat, era convins că era privit ca un hoț, dar știa că această convingere era o prostie,