Evită o băltoacă. Era frig, mai frig decât de dimineață, ori doar i se părea, pentru că transpira? Plafonul de nori se sparse și soarele își trimise razele ca un proiector.

I se păru că îl strigă cineva din spate. Se întoarse, însă nu era anticarul, ci un bărbat într-un loden verde, care i se adresă cuiva de pe celălalt trotuar.

Transpirația îi curgea pe spinare mai vârtos, rece și lipicioasă.

Era o nebunie că făcuse asta pentru o carte veche și idioată!

În sfârșit, ajunse la colțul străzii, coti, traversă șinele de tramvai și în cele din urmă apăru și un tramvai ca un monstru alb-albastru, care îl salvă. Se prăbuși pe un scaun, privi pe fereastră fațadele clădirilor orașului vechi și îi veni să râdă zgomotos, să jubileze, să triumfe. Oboseala îi dispăru, se simțea de parcă ar fi luat energizante. Câtă agitație! O adevărată aventură!

Poate că ar trebui să facă mai des astfel de lucruri interzise. O încălcare minoră a regulilor dădea vieții un alt farmec.

Nu scoase cartea din buzunar, se asigură doar că nu o pierde. După câteva stații își dădu seama că nici măcar nu știa încotro se îndrepta, așa că se ridică și studie harta liniei tramvaiului, aflată pe plafonul vagonului.

După ce schimbă tramvaiul și după alte douăzeci de minute, ajunse iarăși la Grandevue au Lac, hotelul de patru stele unde avea loc seminarul. Contrar așteptărilor, camera sa era gata.

— Bagajul dumneavoastră se află în cameră. Doriți să vă conducem în sala în care are loc seminarul? întrebă femeia de la recepție.

Hendrik ținea cu mâna cartea din jachetă.

— Bine, acceptă el. Dar trebuie să merg întâi puțin până în camera mea.

Femeia zâmbi.

— Atunci, dacă sunteți de acord, vă va lua din cameră Herr Zurbrügg. Ea îi dădu cheia, de care era prins un breloc greu auriu. Camera 101, etajul întâi.

— Da, în regulă.

Nu mai fusese într-un hotel atât de luxos și era stăpânit de teama că va fi luat de către alți clienți drept un mocofan. Două nopți aici costau aproape cât chiria lui și a lui Miriam pe o lună. I se părea de necrezut că unii își puteau permite așa ceva.

Niciunul dintre lifturi nu veni la solicitare, așa că urcă pe scări. Camera 101 era chiar prima de pe etaj. Bagajul se afla într-adevăr acolo. Hendrik puse pe birou cartea furată, își dezbrăcă jacheta, scoase din bagaj documentele seminarului și alese lista de care va avea nevoie. Cineva bătu la ușă.

Deschise. Un tânăr în livrea în culorile hotelului se afla în fața ușii.

— Trebuie să vă conduc la sala pentru seminar.

— Da, vin, zise Hendrik agitat.

Sobru, Herr Zurbrügg mergea repede înaintea lui, Hendrik abia reușind să se țină după el.

•

— Am pregătit materialele după cum ni s-a cerut în faxul pe care mi l-a trimis colega dumneavoastră, îi spuse el în timp ce pășeau pe covoarele groase. Frau von Steinheim, nu?

— Steinfeld, spuse Hendrik.

— Frau von Steinfeld, repetă tânărul dregându-și glasul. Scuze, continuă acesta foarte marcat de faptul că nu reținuse corect numele.

Intrară în sala pentru seminar și rămase uimit descoperind că aceasta arăta mai curând ca o sală de club pentru milionari: pereții erau lambrisați, aplicele pentru iluminat aurite și la ferestre draperii grele, galbene printre care se întrezărea peisajul superb al lacului Zürich. Se simțea aici ca și cum ar adulmeca adevărata viață, îi trecu prin minte lui Hendrik.

Ceea ce probabil se și intenționa. Era cadrul ideal pentru un seminar la care participanții visau la bogăție.

— Deoarece sunt doar șaisprezece persoane, explică sârguinciosul angajat al hotelului, a fost posibilă așezarea meselor în formă de „U”. Vă convine așa? Eu pot să le așez și altfel, nicio problemă.

— Nu, nu, așa este minunat.

Hendrik se simțea copleșit. Scaunele erau îmbrăcate în piele și păreau la fel de scumpe ca mesele. În dreptul fiecărui loc se aflau o mapă din piele, un blocnotes și un pix. Pe masă se mai vedeau sticle mici cu apă Perrier și Evian, cești de cafea, pahare și farfurioare cu tablete de ciocolată.

Își aminti de listă și o scoase.

— Cel mai bine ar fi, zic eu, să verificăm după asta. Să vedem dacă este tot ce îmi trebuie.

Seminarul cu investitorii avea loc de patru până la șase ori pe an, în funcție de necesități. În afară de Zürich mai aveau contracte cu hoteluri de lux din Anvers și Potsdam. Conform convocatoarelor, aceste întruniri avea scopul de a-i ajuta pe investitorii privați să devină mai siguri și mai fermi în deciziile lor și, la prima vedere, chiar era o chestiune serioasă. Timp de o zi și jumătate vor dezbate avantajele și dezavantajele, precum și procedurile tuturor formelor de investiții – conturi de economii, fonduri imobiliare, depozite la termen, obligațiuni, anuități, împrumuturi de stat, acțiuni, contracte futures, fonduri și așa mai departe. Și toate informațiile furnizate erau corecte. Totuși, seminarul era astfel conceput încât participanții să ajungă la concluzia că cel mai bine era să folosească fondurile de investiții, și în special cele pe care firma lui Hendrik, WCM Trust Frankfurt, le lansa și le conducea.

Seminarul avea ca scop în primul rând câștigarea și fidelizarea clienților și din acest motiv era calculat să acopere cheltuielile. Firma lui Hendrik nu voia să câștige de pe urma seminarului, ci de pe urma investițiilor participanților atrași.

Dacă și de data aceasta vor ieși socotelile, scria în stele. Căci era prima dată când Hendrik conducea acest seminar. De fapt, prima oară când conducea vreun seminar și era aproape sigur că o va da în bară.

De obicei, aceste seminare era ținute de Freifrau{1} Sylvia von Steinfeld, care mai bine zis le oficia. Aceasta dobândise titlul de noblețe în urma căsătoriei, ceea ce nu o făcea mai puțin aristocrată și a vorbi despre ea ca despre o „colegă” îi părea lui Hendrik de-a dreptul o blasfemie. De fapt, nici nu era colegă, ci consilieră externă pentru relații publice, angajată exclusiv pentru