în trei facţiuni. Un prim grup, provenit din Liga Spartachistă, a format Partidul Comunist Unit din Germania (VKPD), un al doilea grup a rămas în cadrul USPDului, iar ultimul s-a alăturat Partidului Socialist. VKPD a devenit cel mai mare partid comunist din afara Rusiei. Ca şi în Italia, sciziunea a uşurat ascensiunea extremei naţionaliste, care se confrunta acum cu trei partide socialiste concurente, în locul unui front socialist unit.

În celelalte ţări europene, partidele comuniste create la iniţiativa Cominternului au avut o audienţă redusă.

Cel de-al doilea obiectiv al Internaţionalei Comuniste în ordinea importanţei, acela de a infiltra şi controla sindicatele, era mult mai greu de atins, dată fiind atracţia mult mai mică exercitată de lozincile comuniste asupra muncitorimii, în raport cu intelectualitatea. Lenin îşi îndemna însă adepţii să folosească orice mijloace pentru a câştiga influenţă în sânul mişcării sindicale. „Trebuie”, scria el,

 

ca la nevoie… să recurgem la orice şiretlic, viclenie sau acţiune ilegală, la ascunderea adevărului, pentru a pătrunde şi a ne putea menţine în organizaţiile sindicale, pentru a desfăşura prin intermediul lor, cu orice preţ, activitatea comunistă.

 

Cel mai mare succes l-a înregistrat Comintern-ul în rândul muncitorilor din Franţa, ţară cu puternice tradiţii sindicale. Şi totuşi, eforturile de a controla mişcarea sindicală europeană, în sensul Articolului 9 din rezoluţia Cominternului, au eşuat: „în cei cincisprezece ani care au urmat [1920-1935]”, scrie Franz Borkenau, „comuniştii occidentali s-au dovedit incapabili să preia controlul fie şi numai al unui singur sindicat”.

Descumpănit şi iritat de aceste eşecuri, Lenin le-a pus pe seama inerţiei şi lipsei de curaj a europenilor: „Comuniştii englezi trebuie învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi să lucreze asemenea bolşevicilor”. Hrăniţi cu ideea că lupta de clasă era unica realitate socială, ruşii refuzau să plece urechea la avertismentele celor care le spuneau că Europa era q altfel de lume. Însă, aşa cum experienţa avea să demonstreze în mod repetat, muncitorii şi agricultorii europeni nu erau nici anarhişti, nici lipsiţi de sentimente patriotice. Faptul că în Rusia comunismul găsise un teren mult mai propice decât în Occident se datora acelui factor imponderabil atât de dispreţuit de către Marx: cultura politică.

Nu trebuie uitat că în ţările europene mai avansate cetăţenii beneficiau de un sistem de asigurări sociale care îi făcea să fie interesaţi în menţinerea statu-quoului: ajutoare de şomaj, asigurări de boală şi pensii. Primind astfel de ajutoare din partea statului, era puţin probabil ca muncitorii să dorească răsturnarea regimului capitalist şi să rişte pierderea beneficiilor pe care le câştigaseră de-a lungul timpului, de dragul ofertei mai generoase, însă mult mai nesigure, a comuniştilor. Bolşevicii ignorau acest aspect, fiindcă Rusia prerevoluţionară nu cunoscuse nimic asemănător.

Deşi îşi concentra eforturile asupra ţărilor industrializate, Comintem-ul nu scăpase din vedere coloniile. Cu mult înainte de Revoluţie, lectura cărţii lui J. A. Hobson, Imperialismul (1902), îl convinsese pe Lenin că supravieţuirea capitalismului în stadiile sale avansate se datora numai materiilor prime, forţei de muncă şi pieţelor de desfacere oferite de colonii. A lipsi capitalismul de aceste profituri însemna, după părerea lui Lenin, a-i da lovitura de graţie.

În colonii nu exista însă un „proletariat” şi, prin urmare, nici baza socială pentru o revoluţie comunistă. Pentru a le atrage în lupta împotriva „imperialismului”, trebuia găsit ceva care să înlocuiască lupta de clasă. Lenin a descoperit acest „ceva”, în naţionalism. Reacţionar în ţările capitaliste, naţionalismul îndeplinea în coloniile acestora o funcţie progresistă. Strategia lui Lenin viza declanşarea în colonii a unor războaie de „eliberare naţională”, în care masele populare împreună cu „burghezia locală” urmau să izgonească forţele colonialiste. Comuniştii trebuiau să participe la această luptă şi să o conducă, menţinându-şi însă o identitate distinctă. Odată obţinută victoria, ei urmau să întoarcă masele împotriva foştilor aliaţi „burghezi”.

Puţinii comunişti din regiunile coloniale care au luat parte la congresul Cominternului au ridicat obiecţii faţă de o astfel de strategie, cu argumente de natură morală şi pragmatică. Ei refuzau să facă front comun cu duşmanii de clasă, pe care nu îi considerau cu nimic mai buni decât colonialiştii şi nu voiau să îmbrăţişeze cauza naţionalistă, pe care o considerau reacţionară. Lenin şi-a menţinut însă poziţia şi a obţinut câştig de cauză. Cel de-al II-lea Congres al Cominternului a aprobat o rezoluţie privind „sprijinirea activă a mişcărilor de eliberare” din colonii.

Evenimentele din Turcia şi China au scos în evidenţă riscurile unei astfel de politici.

Kemal Atatiirk, şeful statului turc, a cerut ajutorul Moscovei pentru a-şi debarasa ţara de forţele de ocupaţie ale Aliaţilor. Oricâtă nevoie avea de sprijinul rusesc, Atatiirk nu intenţiona totuşi să tolereze activitatea comuniştilor pe teritoriul Turciei, aşa încât a desfiinţat Partidul Comunist Turc şi a instaurat dictatura în numele partidului pe care îl conducea. Richard Loewenthal avea să spună despre el că era primul dictator naţionalist care a adoptat modelul politic comunist, fără a îmbrăţişa ideologia comunistă.{46}

În China anilor ’20, strategia comuniştilor de sprijinire şi totodată de infiltrare a forţelor naţionaliste a condus la un dezastru încă şi mai mare. Rusia Sovietică a încheiat o înţelegere cu Partidul Naţionalist (Kuomintang) fondat de Sun Yat-sen şi condus de succesorul acestuia, generalul Ciang Kai-şek, prin care îi sprijinea în lupta împotriva forţelor străine de pe teritoriul Chinei. În schimb, comuniştii chinezi erau acceptaţi în rândurile Kuomintangului. Însă, în 1927, când îşi simţea deja poziţia asigurată, Ciang a rupt cu comuniştii, excluzându-i din Kuomintang şi desfiinţându-le sindicatele.

 

Dacă în operaţiunile desfăşurate în străinătate, Rusia Sovietică ar fi trebuit să se bazeze exclusiv pe comunişti, şansele ei de succes ar fi fost extrem de limitate: în primăvara anului 1919, când a fost creat Comintern-ul, existau probabil în Anglia mai mulţi vegetarieni, sau în Suedia mai mulţi nudişti, decât comunişti. În 1920-1921, numărul simpatizanţilor din afara Rusiei crescuse deja în mod considerabil, dar chiar şi aşa comuniştii erau prea puţini pentru a putea organiza o revoluţie sau pentru a modifica politica guvernelor din ţările lor faţă de Moscova. Singurele succese externe – mai ales în Occident – cu care Moscova se putea lăuda în anii ’20 erau datorate mai cu seamă liberalilor şi „tovarăşilor de drum”, oameni care erau gata să susţină