erau decât fărâme de cuvinte împrăştiate printre picioarele ei şi peste tot în jur. „Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Führerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care şchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simţim mai bine.

La ce sunt bune cuvintele?”

O rosti clar acum, în camera luminată în portocaliu.

– La ce sunt bune cuvintele?

 

Hoţul de cărţi se ridică şi merse cu atenţie spre uşa bibliotecii. Protestul ei era nesemnificativ şi cu jumătate de inimă. Holul gol era cufundat într-o prăpastie de lemn.

– Frau Hermann?

Întrebarea se întoarse la ea şi încercă să se îndrepte din nou spre uşa principală. Nu ajunse decât la jumătatea drumului, aterizând şovăitoare pe două plăcuţe ale parchetului.

– Frau Hermann?

La acele chemări nu a răspuns decât liniştea şi a fost tentată să caute bucătăria, pentru Rudy. Se abţinu. Nu s-ar fi simţit în regulă să fure mâncare de la o femeie care îi lăsase un dicţionar sprijinit de o fereastră. Şi, în plus, tocmai îi distrusese una dintre cărţi pagină cu pagină, capitol cu capitol. Pricinuise destule stricăciuni.

Liesel intră din nou în bibliotecă şi deschise unul dintre sertarele biroului. Se aşeză pe scaun.

ULTIMA SCRISOARE

„Dragă doamnă Hermann,

După cum puteţi vedea, am fost din nou în biblioteca dumneavoastră şi am distrus una dintre cărţi. Pur şi simplu, aveam atâta furie şi teamă în mine, încât am vrut să omor cuvintele. Am furat de la dumneavoastră şi acum v-am devastat casa. Îmi pare rău. Ca să mă pedepsesc, cred că voi înceta să mai vin aici. Sau nu este deloc o pedeapsă? Ador şi urăsc acest loc pentru că este plin de cuvinte.

Aţi fost o prietenă pentru mine cu toate că v-am rănit, cu toate că am fost insuportabilă (un cuvânt pe care l-am căutat în dicţionar) şi cred că vă voi lăsa în pace de-acum. Îmi pare rău pentru tot.

Vă mulţumesc din nou.

Liesel Meminger”

Lăsă biletul pe birou şi îşi luă un ultim rămas-bun de la cameră, făcând trei tururi şi trecându-şi mâna peste cărţi. Oricât le ura, nu se putea abţine. Fulgi de hârtie ruptă erau presărări peste o carte numită Regulile lui Tommy Hoffman. În adierea venită dinspre fereastră, câteva bucăţele s-au ridicat şi au căzut.

Lumina era încă portocalie, dar nu la fel de strălucitoare ca mai devreme. Mâinile ei au apucat pentru ultima oară pervazul şi a simţit ultima zgâlţâire a stomacului şi împunsătura din picioare atunci când a aterizat.

Până să ajungă la poalele dealului şi să treacă podul, lumina portocalie dispăruse. Norii pregăteau terenul.

Mergând pe strada Himmel, simţi deja primele picături de ploaie. „Nu o voi mai vedea niciodată pe Ilsa Hermann”, se gândi, dar hoţul de cărţi se pricepea mai bine să citească şi să distrugă cărţi decât să facă presupuneri.

TREI ZILE MAI TÂRZIU Femeia bătuse la uşa de la numărul 33 şi aşteaptă un răspuns.

Era ciudat pentru Liesel să o vadă fără halatul de baie. Rochia de vară era galbenă, cu modele roşii. Avea un buzunar cu o floricică pe el. Fără vreo svastică. Pantofi negri. Niciodată nu mai observase picioarele Ilsei Hermann. Erau ca de porţelan.

– Frau Hermann, îmi pare rău… pentru ce am făcut ultima dată în bibliotecă.

Femeia o linişti. Scoase din geantă o carte mică, neagră. Înăuntru nu era o poveste, ci hârtie liniată.

– M-am gândit că, dacă nu vei mai citi vreo carte de-a mea, ai putea să scrii una în schimb. Scrisoarea ta a fost… Cu ambele mâini, îi întinse lui Liesel cartea. Cu siguranţă, poţi scrie. Scrii bine.

Cartea era grea şi avea coperta mată, cum o avea Ridicarea din umeri.

– Şi, te rog, o sfătui Ilsa Hermann, nu te pedepsi singură, aşa cum ai zis. Nu fi ca mine, Liesel!

Fata deschise cartea şi atinse hârtia.

– Dankeschön, Frau Hermann. Pot să vă fac nişte cafea dacă vreţi. Doriţi să intraţi? Sunt singură acasă. Mama e la vecina noastră, Frau Holtzapfel.

– Să folosim uşa sau fereastra?

Liesel bănuia că era cel mai larg zâmbet pe care Ilsa Hermann şi l-a îngăduit de ani de zile.

– Cred că vom folosi uşa, e mai uşor.

Au stat în bucătărie.

Ceşti de cafea şi pâine cu gem. Se străduiră să vorbească şi Liesel o auzea pe Ilsa Hermann înghiţind, dar, cumva, nu era stânjenitor. Chiar era plăcut să o vadă pe femeie suflând uşor în cafea pentru a o răci.

– Dacă o să scriu vreodată ceva şi reuşesc să termin, spuse Liesel, o să vă arăt.

– Ar fi drăguţ.

La plecarea soţiei primarului, Liesel o privi mergând pe strada Himmel. Îi privi rochia galbenă şi pantofii negri, şi picioarele-i de porţelan.

De lângă cutia poştală, Rudy întrebă:

– Asta a fost cine cred eu?

– Da.

– Glumeşti.

– Mi-a dat un cadou.

După cum s-a dovedit în acea zi, Lisa Hermann nu i-a oferit doar o carte lui Liesel. I-a dat şi un motiv să petreacă timpul în subsol – locul ei preferat, prima oară cu papa, apoi cu Max. I-a dat un motiv să-şi scrie propriile cuvinte, să-şi aducă aminte că tot ceea ce a adus-o la viaţă au fost cuvintele.

„Nu te pedepsi”, o auzi spunând din nou, dar va urma pedeapsă şi durere, şi va fi fericire de asemenea. Asta însemna să scrie.

 

Noaptea, când mama şi papa dormeau, Liesel se furişa în pivniţă şi aprindea lampa cu kerosen. Prima oră, doar privi creionul şi hârtia, îşi impuse să-şi