— Atunci nu aveai învoirea stăpînilor acestui pămînt; dar acum o vei avea. Propunerea nu pleacă de la mine, ci de la fiul meu Winnetou. El m-a încredinţat că nu vom suferi nici o pagubă dacă-ţi vei duce la capăt munca.

— Se înşală. Va fi construită calea ferată şi atunci albii vor veni cu siguranţă încoace.

Privi întunecat în pămînt şi după, cîteva clipe, încuviinţă:

— Ai dreptate. Nu-i putem împiedica să ne jefuiască necontenit.

Mai întîi trimit nişte grupuri mici ca al vostru; fireşte că le-am putea distruge; dar ce folos, dacă pe urmă vin alţii în cete mari, din faţa cărora trebuie să ne retragem ca să nu fim zdrobiţi?! Ştiu bine că nici tu nu ai putinţă să schimbi lucrurile. Sau crezi cumva că, renunţînd să termini măsurătorile, albii nu vor mai veni asupra noastră?

— Nu, nu cred asta. Orice-am face, calul de foc tot va pătrunde în aceste locuri.

— Deci primeşte propunerea mea! Ţie îţi va folosi mult şi nouă n-are ce să ne strice. M-am sfătuit cu Winnetou. Pornim călare tustrei, însoţiţi de treizeci de războinici. Sînt destui pentru a te ocroti în timpul lucrului şi a-ţi da o mînă de ajutor. Pe urmă, cei treizeci de oameni ne conduc spre răsărit, pînă ajungem la drum sigur şi ne îmbarcăm în fine pe vaporul ce pleacă la Saint Louis.

— Ce aud? Înţeleg oare bine? Doreşte fratele meu mai mare să plece în răsărit?

— Da, împreună cu tine, cu Winnetou şi cu Nşo-ci.

— Şi Nşo-ci?

— Întocmai. Fiica mea rîvneşte să vadă şi ea marile oraşe ale feţelor palide şi să rămînă acolo pînă va deveni în toate ca o femeie de-a voastră.

La auzul acestor cuvinte nu făcui, probabil, o mutră prea inteligentă, căci Inciu-Ciuna adăugă zîmbind:

— Tînărul meu frate alb pare surprins. Poate nu-i convine să-l însoţim? Să vorbească sincer!

— Cum să nu-mi convină? Din contra, mă bucură foarte mult! În tovărăşia voastră am să ajung, fără nici o primejdie, în răsărit. De n-ar fi decît atît şi încă m-ar bucura propunerea. Unde mai pui că am să fiu împreună cu nişte oameni atît de dragi sufletului meu!

— Howgh! aprobă el satisfăcut. Îţi vei termina lucrul şi pe urmă ne ducem în răsărit. Oare va găsi acolo Nşo-ci oameni la care să locuiască şi să înveţe?

— Da. Voi aranja eu totul cu plăcere. Dar căpetenia apaşilor să ia în seamă că oamenii albi nu sînt atît de ospitalieri ca pieile-roşii.

— Ştiu asta. Cînd feţele palide vin la noi fără gînduri duşmănoase, atunci le oferim toate cele necesare şi nu le cerem în schimb nimic; iar dacă le vizităm noi oraşele, atunci nu numai că plătim totul, dar ni se cere chiar preţul îndoit prin comparaţie cu călătorii albi.

— Aşa e, din păcate. Dar să nu vă faceţi griji. În urma propunerii tale mărinimoase, voi încasa bani mulţi şi vă voi găzdui ca pe oaspeţii mei.

— Iuf, iuf! Ce părere îşi face fratele meu alb despre Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor? Ţi-am spus doar mai înainte că oamenii roşii cunosc multe locuri unde se găseşte aur. Avem munţi, străbătuţi de vine groase de aur şi văi în care praful de aur zace sub aşternutul subţire de ţărînă. Cînd ne ducem în oraşele albilor, nu avem bani, însă avem aur, atîta aur încît nici o sorbitură de apă nu rămîne neplătită. Chiar dacă Nşo-ci ar trebui să rămînă acolo cîteva veri, i-aş da atîta aur, încît i-ar prisosi. Numai lipsa de prietenie şi lăcomia fe